Un bun prieten m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre orice. Pentru că știam contextul, nu m-am putut abate de la o temă care ne leagă de ceva vreme și pe care el o abordează foarte bine nu numai personal, ci și profesional – sportul. Și nu întâmplător m-am gândit să așez aceste cuvinte sub sintagma “we are sports”.
Deoarece am fost influențat de un parcurs profesional care mi-a oferit oportunitatea de a-mi dezvolta gândirea critică, am încercat să abordez această temă în plan analitic și rațional, pentru ca la final să descopăr răspunsul la întrebarea aparent simplă: “De ce fac sport?”. Presupunerile de la care am plecat în acest proces sunt două – că aș ști ce înseamnă sportul și că eu fac sport. Să le analizăm pe rând.
Ce înseamnă “sport”?
Evident că o simplă căutare pe Google ne oferă mai multe definiții, la fel și DEX-ul. Am ales două. Constat astfel că sportul a avut mai multe interpretări, fiind influențat de perspectiva individuală și cultural-socială asupra activității fizice, în general. Cuvântul sport are o lungă istorie. Își are originea în cuvântul latin “deportare” care, printre sensurile sale de bază, înseamnă “a ieși pe poartă” (în afara zidurilor cetății/orașului) pentru activități fizice.
DECI MAI MULTĂ MUNCĂ ŞI MAI PUŢINĂ PLĂCERE
Așa au apărut „deportar” în spaniolă și „despoter” în franceză, adică distracție sau divertisment, apoi “disport” în engleză, transformat în secolul XVI în ceea ce astăzi numim “sport”. În concluzie, sportul era văzut ca o activitate fizică, desfășurată în aer liber, care distrează, face plăcere. Lucrurile se complică ulterior astfel încât, într-o interpretare a secolului XXI, aflăm că sportul este o activitate fizică a cărei practică presupune un antrenament metodic, respectarea anumitor reguli și a unei anumite discipline, având la bază elementul competitiv și urmărind obținerea de performanțe (sursa DEX’09). Deci mai multă muncă și mai puțină plăcere!
De la Wikipedia aflăm că un sport reprezintă o activitate de natură fizică ce poate implica și competiția. Tot de aici aflăm că SportAccord, o organizație-umbrelă care reunește mai multe federații internaționale, clarifică ceea ce ar trebui să separe un sport de o activitate de agrement, respectiv – să existe un element de concurență, să nu fie dăunătoare unei creaturi vii (vânătoarea nu e sport!), să nu se bazeze pe un singur furnizor de echipamente și să nu se bazeze pe niciun element de noroc.
În consecință, pot concluziona într-o interpretare personală că sportul reprezintă activități fizice care au la bază metode specifice de antrenament și de evaluare a performanței individuale sau de grup și care nu dăunează (important!) altor persoane, animale etc. Ar mai fi și factorul “plăcere” care observăm că nu mai este preluat în definiția secolului XXI.
Prin urmare, eu fac sport?
Dacă alerg, mă dau cu bicicleta sau înot câțiva kilometri, o fac periodic, cu echipament specific, mă cronometrez și îmi măsor performanța inclusiv comparativ cu alții, înclin să răspund afirmativ. Da, eu fac sport.
De ce fac eu sport?
Dacă ați ajuns și voi la aceeași concluzie, procesul de reflecție asupra “de ce-ului” vă oferă o bună ocazie pentru a vă prioritiza nevoia de a face sport în raport cu alte nevoi personale sau profesionale. Și, de ce nu, vă oferă șansa de a vă convinge că ceea ce faceți este bine pentru voi sau nu. Clarificarea scopului sau a sensului cred că ne ajută în multe situații să privim lucrurile altfel decât dintr-un singur sens și ne oferă perspectiva poziționării către esențial, atunci când suntem blocați într-o rutină sau avem de rezolvat o dilemă.
A VENIT FACULTATEA ŞI DORINŢA MEA DE SPORT A SCĂZUT SEMNIFICATIV ÎN RAPORT CU ALTE TENTAŢII
Revin la mine și de ce fac eu sport. Dacă mă uit în spate, cel mai probabil am început să fac sport pentru că mi-am dorit să fac parte dintr-un grup și o comunitate care m-au atras, poate mai mult decât disciplina sportivă în sine. Astfel, am ajuns în clasa a 4-a să îmi doresc să fac parte dintr-un club de baschet. Pe măsură ce integrarea mea în grup s-a produs și într-o strânsă legatură cu vârsta adolescenței, mi-am dorit să fiu și competitiv. Mi-am dorit să fac parte din echipa liceului și să fiu selectat în prima echipă la meciurile oficiale. Mi-am dorit apoi să fac și altceva. Și tot în strânsă legatură cu etapa creșterii mele fizice și psiho-intelectuale, mi-am dorit să încerc sporturi care să-mi dezvolte atât fizicul, cât și capacitatea de poziționare și control în anumite situații. Am început să merg la sală, am intrat într-un club de înot și am cochetat o perioadă cu boxul. Apoi a venit facultatea și dorința mea de sport a scăzut semnificativ în raport cu alte tentații, de asemenea puse pe seama contextului. Apoi mi-am cunoscut soția și împreună am reînceput să mergem la sală. Apoi au apărut copiii și nu am mai făcut sport.
NU MI-AM LUAT MOTOCICLETĂ, DAR MI-AM DORIT SĂ PARTICIP LA UN TRIATLON
Evident că lipsa sportului a început să-și pună amprenta pe fizic, fapt ce nu m-a deranjat foarte tare până când nu am realizat că ceea ce fac sau mai bine zis ce nu fac, nu e bine. A trebuit, din păcate, să trec prin momente neplăcute care m-au făcut să realizez că viața nu e “for granted” și că de mine depinde modul în care aleg să mă expun sau nu unor riscuri sau să ma bucur sau nu de ceea ce am. Alegerea este a fiecăruia dintre noi. Ar fi bine dacă am reuși să avem perspectiva aceasta cât mai repede posibil. La mine s-a întâmplat în jurul vârstei de 38- 40 de ani. Nu mi-am luat motocicletă, dar mi-am dorit să particip la un triatlon. Combinația de distracție 2 Mai-Vama Veche, cu înotul în mare părea apetisantă. Puțin înot știam, cu bicicleta am mers destul de mult în copilărie, iar de alergat câțiva kilometri am presupus că o pot face cu puțin antrenament. Am început să-mi conving prietenii în aceeași direcție, mai ales că unul dintre ei chiar se afla printre organizatori. În Vamă fără prieteni nu e fun.
E DESPRE ADRENALINĂ. DAR ŞI DESPRE VALORI ÎN CARE CRED
Așa că le-am propus ideea. Ei au și preluat-o. Eu am ajuns abia după câțiva ani să o pun în practică. Mi-a fost frică tocmai de sportul pe care îl practicasem chiar competițional în trecut, respectiv înotul. Am citit pe net un articol despre înotul în mare și riscurile aferente. Și nu am mai fost la “Fără Astfalt” în timp ce prietenii mei au fost. Au trecut mai bine de 3 ani apoi până când mi-am regăsit curajul și am participat la primul meu triatlon. Aștept acum primul Ironman 70.3 la care m-am înscris împreună cu soția și prietenii, în Sardinia, în Octombrie. Dacă se va ține anul acesta.
De ce fac sport acum?
Aici trec pe emoțional. Pentru că mă simt bine alături de cei care sunt lângă mine în astfel de momente. Și pentru că mă simt bine știind că-mi pot ajuta corpul să se simtă bine. E o senzație pe care cei care participă la triatlon sau maraton o cunosc bine și pe care nu o pot exprima foarte bine în cuvinte. E despre adrenalină, dar și despre valori în care cred și pe care le împărtășesc cu cei cu care fac sport. E și despre fizic și vârstă. E rațional, dar mai ales emoțional. Cred în “we are sports” pentru că știm despre ce este vorba, ne înțelegem și ne simțim bine împreună.
