Îmi aduc aminte cu plăcere de start. Drumul cu autocarul de la Cheile Grădiștei la Șimon a fost tare frumos. Senzație de excursie cu școala. Eram împreună cu soția pe care o iubesc, și cu câțiva prieteni. Oameni frumoși care, spre deosebire de mine, știau ce-i așteaptă și își încărcau bateriile prin atitudine pozitivă și voie bună.
Păi nu facem noi triatloniștii și un maraton montan? Facem!
Tot cu drag rememorez și primii 7-8 km: în alergare, pe albia Șimonului, soare, frumos. Tot cu bucurie și bună dispoziție. A urmat urcarea spre Omu, traseul prin Valea Gaura, încă pe voie bună și veselie. Pas alert, pe cât se poate. Urcare susținută. Aproape de Omu a început să se strice treaba, dar și vremea. Pus foița din dotare. Vânt și pe alocuri ninsoare. Ajung în vârf, la cabană. Mixed feelings. Simt mai mult frigul decât oboseala. Pare că ce a fost greu a trecut. Acum e pe coborâre. Locurile îmi sunt cunoscute.
Soția m-a părăsit de vreo oră. La fel și prietenii. Hai că se poate!
Începe coborârea spre cabana Padina via hotel Peștera. Vremea devine mai frumoasă, e încă puțin frig, dar și un pic de soare.
Mă alimentez cu apă de izvor și mă încarc cu optimism. E bineee!
Ajung la punctul de alimentare de lângă hotel Peștera. Mă opresc pentru o Cola și câteva pătrățele de ciocolată. Îi întreb pe voluntari dacă mai este mult, cu speranța că răspunsul va fi negativ. Nu este și devin agitat. Dau de puțin asfalt și reiau alergarea. În jurul meu nu prea mai văd concurenți. Văd însă mulți oameni, multe mașini. Înțeleg că e treabă la mânăstire. Cobor treptele de la Peștera Ialomiței și mențin alergarea spre Padina. Evit enoriașii și grătarele pline de mici, cu cadența susținută de ritmul tarafului. Hai că se vede cabana Padina și de aici nu trebuie să mai fie mult. Dacă-mi amintesc eu corect, imediat vine și Șaua Strungii. O urcare ușoară până acolo. Pare că stau bine cu timpul. Avem 6 ore limită la Strungii. Se pare că reușesc și că e totul în regulă. Realizez însă că sunt singur de câțiva kilometri. Adică, realmente singur.
Nu mai văd pe nimeni, nici în față, nici în spate, nici în stânga, nici în dreapta. Sper că am ținut traseul, îmi spun.
Urc spre Șaua Strungii. O văd, pare aproape. Eu par însă foarte greu. Coboară cineva către mine. E Silviu Bălan. Trece pe lângă mine, probabil căutând ceva mai jos. Îmi spune că nu mai este mult până în șa și că mă încadrez în timpul limită. Îi mulțumesc și reiau mersul. Din nou trece pe lângă mine cineva, e tot Bălan. Probabil a găsit ce a căutat mai jos și acum se întoarce. El trece, eu merg. Imediat îl și văd sus.
Ajung în Șaua Strungii cu 15 minute înainte de cele 6 ore. Îi văd pe voluntari. Îl vad și pe Radu Cristi cu al lui aparat foto. Tot Cristi este și unul dintre prietenii cu care am plecat dimineață la drum. Îl văd și pe el, destul de afectat.
Băieții mă invită la o slăninuță cu ceapă (verificați pozele, chiar au existat!).
Radu Cristi îmi dă un anti-cârcel. Îmi spune că îl are întotdeauna la el, ceea ce-mi recomandă și mie. Îi suntem recunoscători și pe această cale, atât eu, cât și prietenul meu Cristi. Trec cele 15 minute. Mai ajung câțiva concurenți după termenul de 6 ore. Pentru ei concursul s-a încheiat aici. Pentru mine încă nu, deci sunt ok. Cât să mai fie? 2 ore? Hai, maxim 3.
Îi întreb pe băieți dacă mai este mult. Drumul până la Cheile Grădiștei prin Leaota îmi este necunoscut, dar nu ar trebui să fie lung și nici dificil. Așa mi-au zis ei și așa am crezut și eu. Câteva coborâri și urcări. Apoi o coborâre mai mare și…gata! Parcă aș mai sta un pic cu slăninuța, dar înțeleg că ar fi bine să plecăm. Nu de alta, dar băieții trebuie să închidă. Așa că le mulțumim gazdelor și plecăm, eu, Cristi și băiatul care are sarcina să strângă marcajele de pe traseu (nu îi mai rețin numele, îl rog să mă ierte).
Noi nu abandonăm din principiu, așa că închidem traseul. Pai nu închidem noi?
Suntem pregătiți mental pentru un drum nu foarte lung și nu foarte greu. Eu și Cristi suntem puțin mai afectați decât eram înainte. S-a și consumat…Aviz amatorilor de slănină. Băiatul cu stegulețele (o să-i spun “fiul munților” pentru că sigur a făcut asta de mic) încearcă să ne motiveze. Hai că nu mai este mult și, uite, se coboară. La Cristi a funcționat pentru că după cateva coborâri-urcări nu am mai putut ține pasul cu el. Rămân cu fiul munților care se joacă de-a labradorul în jurul meu. Nu vrea să mă lase singur. Încep să mă simt tare obosit și drumul printre jnepeni parcă nu se mai termină…
Ajungem la un penultim punct de alimentare, la intrarea în pădure. Sunt rupt. Băieții mă văd și mă-ndeamna să bag isotonic și zahăr. Au de toate: ciocolată, napolitane, mere, apă, isotonic…Foarte frumos și îmbelșugat la ei acolo. Stau jos câteva minute și parcă încep să prind curaj.
Realizez (abia acum!!!) că sunt ultimul și că după mine se stinge lumina.
Conștientizez acest lucru și mă ridic de rușine, le mulțumesc pentru găzduire și tratație și o iau din loc. Îi mulțumesc și fiului munților pentru încurajări și companie. Îl rog să-și vadă de treabă (ajuta la strânsul tarabei) pentru că traseul pare bine marcat și cred că mă descurc. Nu pare să aibă foarte mare încredere în mine, dar mă lasă, cu gândul că mă va prinde cu siguranță pe traseu. Plec.
Începe o ultimă coborâre prin pădure. Îmi aduc aminte că am telefonul la mine. Bag playlist-ul de alergare pe speaker și încep să prind și mai mult curaj. Mă simt bine și îmi dau drumul la picioare. Ajung la ultimul punct de alimentare unde mă întâlnesc cu familia Solomon și cu încurajările de rigoare. Hai că nu mai este mult! Mulțumesc frumos. Alerg. Dau de asfalt.
Văd linia de sosire, pare încă deschisă. Hai că mă așteaptă oamenii!
Mă prinde din spate fiul munților, îngrijorat. Îmi spune că a alergat ceva timp după mine. Îngrijorarea lui mă motivează. Hai că încă mai pot. Ajung la final după 10 ore. Extenuat, dar întreg. Sunt fericit că am reușit primul meu maraton montan. Uite-o și pe soția pe care o iubesc. Uite-i și pe prieteni. E totul ok. Sigur mai vreau, însă nu chiar acum. Promit să nu mai fiu eu ultimul Carpathian.
Credit foto: Pixel ProSport, Carpathia Trails
