Am fost printre puștii torturați de orele alea pe care programa le numea sport. Când era de ales echipe, aveam noroc că le mai aveam cu matematica și nu rămâneam ultimul „selecționat”. În relația cu sportul, norocul meu a fost că am descoperit alergarea când nu existau sportivii de Facebook să îmi spună că nu sunt alergător.
Dar acum să nu dăm vina pe Zuckerberg, că săracul nu are nici o legătură cu asta, și de 5G nu vorbim acum. Când nu era Facebook, era terenul celor mari. Era același spațiu, se juca același sport cu aceleași reguli, dar era pentru sportivii adevărați. Șansa să joci pe terenul respectiv era să ajungi foarte devreme dimineața când prindeai poate o oră-două în Valhalla. Pe la 10:00 veneau zeii și mai din respect, mai de frică, eliberai terenul și te duceai unde mai găseai un loc liber.
AM APĂRAT VREO DOUĂ – TREI MINGI, AŞA CĂ AM FOST PESTE STANDARDUL ALTERNATIVEI
Majoritatea celor care jucau pe terenul celor mari, erau mult mai mari decât mine, dar inevitabil se mai găsea câte un puști de vârsta noastră. Așa că aveai mereu în gând ideea că există o șansă să ajungi pe terenul celor mari. Trebuia să ai un pic habar cu mingea, să aibă unul din zei ghinion să nu ajungă în ziua aia și să fie unul din cei prezenți ăla bun care să-i convingă pe ceilalți să-ți ofere o șansă. Am avut o dată șansa asta, am jucat portar pentru că alternativa era să joace fără portar. Țin minte că am apărat vreo 2-3 mingi, așa că am fost peste standardul alternativei.
Cu sportul nu am mai cochetat decât după facultate, când am zis să încerc alergarea. Nu că m-aș fi priceput, ci pentru că puteam să îl fac oriunde, fără aprobarea cuiva. Era primul an în care se organiza seria modernă a Maratonului București și cumva am aflat despre asta de pe Facebook-ul alergătorilor de atunci, forumul maraton.info.ro. Era lăudat noul eveniment inițiat de Valeria Răcilă, mai ales că pe site-ul evenimentului se puteau face și înscrieri online. Existau temeri ca nu cumva să se suprapună cu unul din celelalte 3 evenimente din toamnă.
TOATE OPINIILE ERAU PRIMITE ŞI DISCUŢIILE MEREU POZITIVE
În acea perioadă romantică, un habarnist ca mine se înscria pe forum și posta întrebări stupide despre antrenamentul pentru un maraton sau la ce distanță să ne hidratăm cu apă/Gatorade/Powerade. Partea frumoasă e că nimeni nu m-a trimis la plimbare sau nu mi-a spus că nu știu ce e aia izotonic. Am avut norocul să prind vremea când discuțiile de pe forum primeau mereu opinia unor oameni care aveau ce povesti despre alergare: nutriționistul Șerban Damian, printre primii triatloniști de la noi, Sandor Boldizsar, sau temerari ai alergării, dar și ai cuvântului, Marian Chiriac, Liviu Bică sau Grizon.
Deși erau alergători de toate culorile, unii mai competitivi, alții mai peisagiști, cu mai mulți sau mai puțini kilometri în picioare, toate opiniile erau primite și discuțiile erau mereu pozitive. Poate o fi fost cumva ca la începutul fiecărei relații, dar parcă vedeam atunci comunitatea alergătorilor mai primitoare, mai ales pentru cei noi.
AR TREBUI SĂ CUMPĂRĂM ŞI NIŞTE RADARE MOBILE SĂ VEDEM CINE NU RESPECTĂ LIMITA DE CEL PUŢIN 4 PE MIE
Nefiind atâtea concursuri, medalii, gadget-uri, dacă alergai în jurul blocului cu o pereche de teniși, erai alergător. Acum trebuie să ai ultimul ceas, cel puțin un maraton și cont de Strava.
Iar acum pe final să spun și ce m-a pornit să bat atâta câmpii. Înainte de ieșirea din starea de urgență erau discuții dacă se permit ieșirile la munte pentru sport individual. Unele opinii fiind că ar trebui să permitem, dar numai pentru sportivii adevărați, nu așa pentru oricine. Moment în care mă și gândeam că pe lângă termoscanere ar trebui să cumpărăm și niște radare mobile să vedem cine nu respectă limita de cel puțin 4 pe mie.
Ne dorim o comunitate mai mare de pasionați de sport, dar avem totuși și noi niște standarde. Până nu ajungi la un nivel, facem ca pe terenul de sport când eram mici. Te antrenezi pe ascuns, noaptea, treaba ta când, dar până nu ești alergător adevărat stai pe margine.
