Mult am suferit în copilărie că nu am avut o familie „traditională”, așa cum aveau colegii mei de școală. Că nu am cheie la gât, că nu am bunici la țară, că nu miroase a ciorbă și ceapă călită pe culoar, că nu am cordeluță cu pampoane, că eram mereu julită pe picioare și aveam uniforma boțită. Dar educația liberală a mamei și a prietenilor ei mi-a adus și avantaje: niciodată nu mi-am pus problema că un băiat poate face ceva și eu, nu; am învățat să apreciez natura și animalele, am mâncat sănătos, am avut mereu curaj să spun ce simt și ce cred, am pus preț pe ordine și estetică, și mi-am dezvoltat curiozitatea pentru experiențe de toate felurile.
Pian, vioară, yogilates
Așa am ajuns să fac cursuri de pian, de chitară, vioară, am studiat limbi străine: franceza, germana, engleza, spaniola, până și greaca veche și latina. Am învățat să schiez, să patinez, să călăresc, să joc tenis, balet, dar în nimic nu am perseverat. Voiam chitară, primeam chitară, voiam vioară, primeam vioară. Aici ar fi trebuit sa fie și cineva mai conservator care să mă țină de mână să duc la bun sfârșit ceva. Nu a fost.
LA ÎNCEPUT AM FOST FOARTE ASCULTĂTOARE ŞI AM AJUNS LA 45 DE KILE
Așa se face că la vârsta adultă am continuat, printre altele, cu dansuri, jogging, zumba, yogilates, aerobic. Ce nu mi-a plăcut absolut deloc la sporturile de sală a fost că ajungeam acolo și găseam mereu niște veterane locale care executau perfect exercițiile în vreme ce eu imi dădeam sufletul. Însă când mă uitam la mine, eu arătam mai bine decât ele. Și atunci mă întrebam: care e aspirația aici? Plus graba să faci totul într-o oră, într-un ritm impus de ceilalți și muzică. O, muzica! Nu a funcționat.
Așa am ajuns la un antrenor personal și la fitness. Îmi plăcea că făceam exercițiile în ritmul meu, eram supravegheată si corectată și aveam un plan împreună despre cum să arăt și să mă simt. La început am fost foarte ascultătoare și am ajuns la 45 de kile, cu un un nas mare și sânii de nerecunoscut.
TOATE STABILESC O ŢINUTĂ, O ELEGANŢĂ
Apoi am pus masă musculară și după un an arătam tocmai bine, dar nu am mai vrut să cântaresc și să cumpănesc tot ce mănânc, așa că am ajuns cam cum eram înainte pe dinafară. Pe dinăuntru aveam altă motorizare de care uneori nu eram conștientă, ca atunci când am rupt o ușă din țâțâni, la serviciu, pe tocuri, cu martori. Am făcut fitness 4 ani. Enorm! Apoi m-am mutat în alt cartier și am deschis alt capitol.
Brazilian Jiujitsu
Deși fac de câteva luni și una în izolare la domiciuliu, îmi doresc să fac asta toată viața. Când îmi fac planuri de evadare într-un sat îndepărtat sau într-o altă țară mă gândesc că ar trebui sa renunț la jiujitsu și la oamenii pe care i-am cunoscut acolo și deja abandonez ideea.
Jiujitsu vine cu o serie de lucruri nemaipomenite. În primul rând conduita de origine japoneză, adică respect, politețe, ordine. Salutul, ordinea așezării, liniștea, kimono-urie albe, toate stabilesc o ținută, o eleganță.
SUNT PROFUND DATOARE UNOR ASTFEL DE GESTURI ATÂT DE GENEROASE
Dar să nu uităm că este un sport. Un sport în care depinzi de celălalt ca să înveți, dar pe care trebuie sa îl și combați. Trebuie să fii, pe rând, cu el și împotriva lui. În aceași grupă de începători găsești atât copii, cât și oameni mai în vârstă, ba chiar și avansați. Am fost foarte mirată să văd că, la prima mea lecție, o fată cu centură albastră (adica avansată) a venit la cursul de începători și a exersat cu mine. Sunt profund datoare unor astfel de gesturi atât de generoase. Cât despre partea fizică, jiujitsu te obligă să fii suplu, flexibil, puternic și prezent. Este yoga, este meditație, dar este și luptă și depășirea limitelor tale și ale partenerului.
Da, mă întorc cu vânătăi acasă, nu pot sa îmi las unghiile lungi, trebuie să îmi scot toate bijuteriile înainte de antrenament, mi-e cald în kimono și în rashguard, dar îmi place tot restul. Fiecare antrenament vine cu un progres, cu ceva nou învățat, nu există plafonare și evoluția deși evidentă este și marcată oficial.
Le mulțumesc pe această cale celor de la Atos Jiu Jistsu România care m-au primit cu brațele deschise și care îmi sunt alături pas cu pas în această călătorie.
PS: În 1961, mama mea, Sanda Aronescu, era îndrăgostită de un patinator finlandez, Mikko Virtannen și exersa patinajul iarna, la Floreasca, la primele ore ale dimineții, dar și vara, pe platoul Academiei Militare. Mă bucur că m-a inspirat să fac orice fel de mișcare. Aici un video cu ea la patinoar:
