Sunt nouă în povestea asta cu parentingul și în plus am o meteahnă: mi se pare că știu prea puțin ca să-mi dau cu părerea și să spun ce trebuie și ce nu.
Lia mea are doi ani jumătate și m-a simțit făcând yoga toată sarcina, apoi m-a văzut făcând sport de la două săptămâni – yoga, HIIT.
Eu nu îi vedeam pe ai mei făcând sport, ci punându-i și ajutându-i pe alții să facă: mama era antrenoare de canotaj, iar tata medic sportiv la lotul național de caiac-canoe. Mergeam cu ei în cantonamente și îmi făceam de lucru pe lângă ei. Îmi plăcea să dorm cu sportivele în cameră, deși ele se trezeau devreme și plecau la antrenament, nu aveau timp pentru mine. Dar ne vedeam la mese și tare îmi plăcea să fiu băgată în seama și să trag cu urechea la încurcăturile lor sentimentale.
DONDA ÎI SPUNE EA
Ai mei nu m-au pus și pe mine să fac sport. Am senzația că pe vremea mea și în timpurile alea nu prea era loc și timp de astfel de lecții. Ok, a fost episodul în care mama m-a legat de mijloc cu un elastic subțire și lung cu care se făceau antrenamente și mi-a dat drumul în lacul Herăstrău ca să învăț să înot sau atunci când tata m-a pus, la insistențele mele, așa e, într-un caiac profesionist – n-am reușit să-mi țin echilibrul din padelă și m-am răsturnat instant.
Lia vrea să înoate fără colac, își dă drumul cu bicicleta din vârful dealului, mă tot bate la cap să-i iau patine cu rotile și face yoga cu mine. Donda îi spune ea.
Mă gândesc că dacă mă va vedea făcând sport, echilibrat și zilnic, dacă va crește într-o casă liniștită pentru că părinții își consumă frustrările corect și eliberează cantitatea necesară de endorfine, se va impregna de ideea că sportul e ca dușul zilnic, ca spălatul pe dinți, o meditație în mișcare.
Dar după cum spuneam, sunt nouă în povestea cu parentingul.
O s-o las să încerce ce vrea și cât vrea.
Sper să nu fie prea primejdios.
Și, mai ales, sper să vrea, toată viața, să facă sport.
