Pentru mine, alergarea este singura dependență benefică din viață. E un viciu pozitiv, dacă se poate numi așa. Și nu exagerez, alergătorii știu despre ce vorbesc, pentru că sigur au trecut și ei de la agonie la extaz aproape de linia de finish. Dar „runners’ high”-ul nu e un scop în sine, evident, este un bonus care încununează satisfacția de a depăși zidul și de a trece linia de sosire.
Imaginați-vă sevrajul dat de rutina zilnică de a alerga ca boost de energie în fiecare dimineață la ora 7:00, cum îți colorează (la propriu) toată ziua! Când ajungi în acest punct, alergarea îți oferă mai multă energie decât îți consumă, e doza de freshness fără de care nu îți mai poți duce la final, cu success, ziua încărcată și stresantă care tocmai începe.
PENTRU O PERSOANĂ SEDENTARĂ, CARE A DESCOPERIT SPORTUL LA 45 DE ANI, ALERGAREA ESTE CEVA EXOTIC
Totuși, trecerea de la șoarecele de bibliotecă sau programatorul ”geek” și sedentar care lucrează din fața unui laptop 10 -12 ore pe zi, la alergătorul care se hrănește cu adrenalina unei competiții de anduranță gen maraton, fie ea și de amatori, nu este chiar instantă. Și nici într-un caz ușoară. De la un pas încolo, ceea ce face diferența este puterea de a trece peste durerea fizică și de a continua indiferent de cât de rău doare.
Pentru o persoană sedentară, care a descoperit sportul pe la 45 de ani, alergarea este ceva exotic, care îl scoate din rutină, care îi transformă radical mediul cu care este obișnuit și tabieturile. Și oamenii sunt foarte reticenți la schimbare. În special cei foarte ancorați în job-ul lor, cei foarte pasionați și dedicați unei cariere; eu sunt unul dintre ei.
ODATĂ CAPTAT ÎNTR-O ASTFEL DE COMUNITATE, E GREU SĂ MAI IEȘI
Îmi fac jobul de plăcere, nu din obligație. Nu mi se mai pare de mult ceva ieșit din comun ceea ce fac la job, chiar dacă rezultatul muncii (profesional vorbind) de cele mai multe ori ajunge poate la milioane de utilizatori. Mi se pare mult mai exotic și ieșit din comun să alerg un maraton în 3h:20min apoi în 3h:15min, 3h:08min, 3h:00 (whishful thinking).
Nu în ultimul rând, alergarea este pentru mine posibilitatea de a cunoaște și alte tipologii de oameni. În general geeks (o tipologie aparte și diferită de indivizi) care gravitează în comunități formate din semeni ai lor – alți geeks. Și, odată captat într-o astfel de comunitate, e greu să mai vrei să ieși, să ai de a face cu „problemele reale ale vieții”.
Când alergi, cunoști diverse tipologii de oameni, fără doar și poate oameni de calitate, cu IQ și EQ mult peste media societății de azi. Nu știu încă dacă asta este o consecință a faptului că sunt pasionați de sport sau invers. Sunt pasionați de sport pentru că sunt capabili să înțeleagă viața în toate aspectele și diversitatea sa.
PE UN SUBIECT CA ALERGAREA NU AJUNGI NICIODATĂ LA FINISH
În înțelegerea mea, dacă ajungi într-un grup de alergători, ai toate șansele să intri în contact direct cu o multitudine de bresle: ingineri (eventual geeks ca mine), avocați, doctori, fiscaliști (doar câteva categorii alese din exemple personale) și, evident, până la sportivi de performanță. Exercițiul de a face parte dintr-o astfel de comunitate este el în sine o experiență de viață, una foarte ”rewarding”, aș adăuga.
Pe un subiect ca alergarea, nu poți ajunge niciodată la finish. Dacă uneori cuvintele se termină, alergarea nu se termină niciodată. E un perpetuum mobile de respirații, pași, încordări, relaxări, cârcei, gânduri, hiatusuri, imagini blurate, dureri și extazuri. Și apoi așteptarea următoarei alergări.
