“Primii 14 km de trail rapid până la Stâna Buta, după care vă preluați bicicletele: urmează 14 km de coborâre vijelioasă pe drum forestier umbrit, mult succes tuturor!”
Așa suna chemarea care m-a făcut să mă înscriu în 2013 la primul meu concurs de alergare montană, care venea cu un bonus de neratat, coborârea pe bicicletă (mai ales că ultima dată când fusesem în Piatra Craiului, picioarele mele pur și simplu cedaseră la vale).
Mai alergasem doar o dată pe potecă la Băneasa Trail Race, primul meu concurs dar și primii 10 km alergați vreodată, într-o atmosferă de vis. Nu simțisem niciun moment că nu am ce căuta acolo, dat fiind că relația mea cu sportul fusese mai întâi inexistentă și apoi complicată – vezi aici de ce https://sportid.ro/prietenia-mea-cu-sportul-o-relatie-complicata/
Așa că iată-mă în Retezat, cu pantofii de trail și bicicleta.
Mă pot lăuda acum că am participat la cursa asta de pe vremea când era doar Retezat Trail Race + duatlon și încă nu se născuse copilul rebel pe nume Retezat Sky Race.
De urcat am urcat eu mai în patru labe, mai admirând peisajul sau bucurându-mă că sunt printre cele doar câteva fete care se aventuraseră la duatlon. La coborâre nu îmi dădeam seama dacă e mai bine că sunt pe bicicletă (mai aveam puțin și rupeam frânele) sau aș fi preferat totuși să îmi rup genunchii în alergare. Cert e că am ajuns la final în timpul limită, obsedată de gândul că ajung acolo și nu mai găsesc poarta de finish și toată lumea e deja la bere. Și gata, asta a fost introducerea.
În 2014 am revenit mai antrenată (aveam deja un maraton montan la activ), gata de cursa pentru grupa mare, pe Traseul Custura: 28 km și 2300 m diferentă de nivel.
Traseul trece printr-o zonă superbă pe creasta Piule-Pleșa din Retezatul Mic, coboară la Stâna Buta, urcă pe Vf. Custura (2457 m altitudine) și pe Vf. Mării, apoi coboară spre sosirea de la Complexul Turistic Cheile Buții.
Este practic o buclă unde ai parte de o vizibilitate extraordinară în inima munților Retezat, cu niște peisaje sălbatice, un traseu dificil și tehnic recomandat celor cu experiență montană și foarte bine pregătiți fizic/psihic și celor care doresc să-și cunoască sau să-și depășească limitele. Cam asta era descrierea. Rețineți aspectul cu explorarea limitelor.
După 2 km de alergare pe asfalt, a început urcarea prin pădure, eram încrezătoare și depășeam mulți concurenți. Hai că pot să și alerg când se mai domolește panta! Hai că se răresc copacii, se vede cerul, vine golul alpin și apoi minunăția de creastă. Mai că îmi venea să cânt, nu doar în gând, o combinație de “Visul pe poteci” cu “Pădure nebună”. Doar că un genunchi zicea da! și celălalt nu!.
Ei, hai acum că nu mă împiedică pe mine un genunchi să ajung în creastă!
Încerc să mă relaxez, iau energizant, magneziu, apă și un nurofen. Reduc viteza, mă depășesc toți cei pe care îi lăsasem în urmă.
În creastă începe dansul cu bețele, îmi venea să le arunc, mă încurcau îngrozitor iar picioarele îmi tremurau (am uitat să vă spun că am frică de înălțime). Uite așa am uitat de genunchiul care începuse să pulseze. Hai că trece, adrenalina – minunea asta pe care ți-o trimite corpul exact când îți trebuie – îmi dădea speranțe. Mă întâlnesc cu o altă fată care ar vrea să abandoneze la primul punct de control, auzise că sunt câini pe traseu și îi era frică. Eu rămân blocată și îmi spun în gând: tu ști cu ce mă lupt eu acum? Cu un genunchi blestemat, lasă câinii că ne descurcăm noi cu ei. O invit să mergem încet împreună, mie nu îmi e teamă de câini și așa vom ajunge amândouă la finish.
Timpul trece repede, genunchiul se revoltă și îmi transmite semnale din ce în ce mai disperate. Când ajungem la punctul de control abia mai calc dar am bețele (bine că nu le-am aruncat) și mă ajut cu ele. Când mă văd voluntarii, îmi spun că vine imediat o mașină care mă poate duce înapoi la start. Tac și mă uit la ceas, am timp să continui dar de unde alt genunchi? Asta e, să vină mașina, le zic. Îmi dau lista de concurenți, să semnez în dreptul numelui meu unde scrie Abandon/DNF = DID NOT FINISH. În acel moment mâna mea a coborât brusc, a lăsat pixul pe masă și am luat-o din loc.
Depășirea limitelor înseamnă să știi cand… less is more. Limitele și vanitatea nu fac casă bună.
Am străbătut următoarea urcare singură, îmi era clar că e posibil să fiu ultima, însă eu tot mai visam să mă încadrez în timp și să scap de cele 3 litere: DNF, care îmi încețoșau privirea.
Sus mă aștepta un peisaj ca în rai dar și echipa Salvamont. I-am salutat și așa mi s-a confirmat că sunt ultima, iar rolul lor era să se asigure că nu rămâne nimeni pe traseu. Așa că urma să coborâm împreună. Eu sincer m-am bucurat că nu mai sunt singură, ei nu prea, văzându-mă cum merg în 2 bețe și 1 picior.
Ce a urmat a fost o revelație pentru mine. Tot ce știam eu despre Salvamont nu era de natură să te liniștească, ba dimpotrivă. Am mers o vreme împreună, ei întrebându-mă dacă nu vreau să mă opresc, eu spunându-le că o să fiu ultima dar măcar o să trec pe sub poarta de finish.
Nu a durat mult până când starea mea de spirit s-a dizolvat într-un cocktail de chin, disperare și agonie.
A fost imposibil să mai fac vreun pas. Îmi venea să plâng, dar am izbucnit într-un râs dement, când am văzut că băieții scot targa, mă leagă cu chingi, ca să nu alunec și începem să ne dăm în roller-coaster. Printre râsete îmi ceream scuze că nu sunt chiar ușurică și îi cam chinui, însă ei se distrau împreună cu mine. Calvarul s-a metamorfozat și adrenalina a revenit, nu e chiar ușor să fii coborât din creastă, chiar și de către niște oameni minunați care știu să facă haz de necaz.
La drumul forestier ne-am urcat în mașina, care ne-a dus la Cheile Buții, unde nu am mai găsit poarta de finish dar i-am găsit pe toți oamenii îngrijorați. Deh, drumul cu targa și mașina a fost mai lung iar semnal în zonă nu prea era. Salvatorii mei îi anunțaseră pe organizatori că mai e o fată pe traseu dar nu au mai reușit să transmită și numele meu.
Am înghițit cu amărăciune primul și singurul meu DNF, dar măcar am ajuns cu zâmbetul pe buze
Le mulțumesc pe această cale salvamontiștilor care, nu doar că m-au salvat ci m-au și învățat că poți înfrunta un eșec cu umor.
Asta a fost încercarea mea de cuceri Vf. Custura, am revenit în 2016 și m-am mulțumit cu traseul scurt Buta: 23 km, 1400 m diferență de nivel, obiectiv atins.
Retezat Sky Race – traseul Custura rămâne un vis pe care mă pregătesc să mi-l îndeplinesc. Nu e pentru oricine, nu e o “plimbare în parc” sau o “bucată de prăjitură”, e un țel serios, care te va răsplăti cu vârf și îndesat. Trebuie doar să știi să respecți Retezatul și mai ales un concurs de tip Sky Race. Trebuie să privești umil, atât în tine cât și în exterior.
