Ziua 1, Reykjavík
După 6 ore de zbor, multe altele de așteptat și doar două ore de somn noaptea trecută, am pus în sfârșit piciorul pe planeta Islanda.
Vânt să te dea jos de pe scara avionului, ploaie rece din cele pe care le simți până la os, nu foarte frig dar accentuat de oboseală, așa încât, cu toate intențiile bune de a ne plimba pe străduțele decorate deja de Crăciun ale orașului, am ajuns numai până la catedrală, care ne-a închis ușa în nas imediat ce ceasul din turn a bătut frumos din clopote ora 5. După o zi prin avioane cu toate hainele groase pe mine (pentru ca bagajul de cabină/cală ar fi dublat prețul biletelor), m-am bucurat să mă imbrac ceva mai lejer pentru plimbarea prin ploaie, așa încât am început să tremur după nici 10 minute afară. Așa că am intrat la căldură într-o cafenea drăguță, unde băieții români cate serveau ne-au recomandat cele mai gustoase chestii din meniul lor. Eu am mâncat o micuță supă cremă de pește cu năut și un pic picantă, foarte gustoasă și am băut o bere, care au costat echivalentul a 146 de lei. Prețuri mari aici la orice și în special la alcool.
Orașul arată simpatic, cel puțin partea lui centrală cu străduțe cochete deja decorate cu beculețe, brazi și veioze la ferestre, cum obișnuiesc nordicii. Domnul creepy din poză e o păpușă care îl reprezintă pe cel care a înființat cândva restaurantul pescăresc din port, cică era „om de lume” așa că l-au făcut instalație sub scara care duce la etaj. Aici am mâncat pește-lup la grătar, delicios. Încă nu am fost convinsă să gust rechin putrezit, care miroase a amoniac de zici că mănânci din litiera pisicii. Mă mai gândesc. Mâine pornim la turul insulei și sperăm să se mai îndrepte vremea, am auzit că se răcește și dacă nu termină cu turnatul din cer, măcar va fi zăpadă.
Islanda, ziua 2
Am început cu trezirea în beznă totală la ora 7 și cafeaua la patiseria de peste drum, trecând prin ploaia înghețată sau proverbiala măzăriche care te plesnește peste față cu ajutorul rafalelor de vânt care nu se opresc niciodată. Am mers primele două ore în întuneric, pentru că răsăritul este aici la ora 10, dubițele noastre fiind biciuite din toate părțile de vântul înghețat. Am mers pe coasta de sud, în direcția est, având în dreapta Atlanticul iar în stânga nesfârșite câmpuri de lavă. Am aflat despre diversele erupții care uneori amenință casele oamenilor și am văzut semnele lăsate de lavă și cum modifică permanent relieful de aici. Copacii sunt foarte rari, i-au tăiat vikingii pe toți. După un prim stop la cafea și încă ceva dulce de la patiseriile lor fantastice, am ajuns la Lava Center, un muzeu foarte mișto, interactiv, care explică apariția Islandei și tot ce înseamnă activitate vulcanică (nu orice erupție necesită un munte țuguiat cu un crater în vârf, lava ajunge la suprafață prin tot felul de crăpături și canale subterane).
Islanda a apărut prin depărtarea a două falii tectonice mari (una conține toată Groenlanda) și este alimentată de o coloană uriașă de magmă, ca o rădăcină spre centrul Pământului. Are mulți vulcani/zone de erupție active, cutremure, gheizere, izvoare termale, găuri prin care iese abur sau în care fierbe apa, totul aici e o combinație de gheață și foc.
Acum suntem cazați destul de aproape de erupția de acum câțiva ani a lui Eyjafjallajökull, care a fost așa de deranjantă pentru că cel mai rău este când ai o zona de erupție fix sub un ghețar, caz în care particulele de cenușă vulcanică sunt mult mai multe din cauza exploziei și în plus ai și inundații de la toată gheața care se topește. Viață grea, singura parte bună e că granițele acestei țări cresc neîncetat, cu fiecare erupție de pe coastă. Din același motiv, coasta sudică nu are fiorduri cum au celelalte coaste, au fost înghițite de lavă, aici în sud fiind câteva zone vulcanice mari.
După ce ne-am lămurit cu vulcanismul, am continuat drumul către 4 cascade cu nume imposibil de reținut sau măcar de pronunțat. Mari, frumoase, bogate, foarte reci și mai mult sau mai puțin prietenoase cu publicul. Fiecare oprire a însemnat și niște plimbare, sau după caz, alergare ca să nu îngheț. Una dintre cascade m-a făcut să mă bucur că am luat cei mai butucănoși dar cu adevărat impermeabili bocanci la mine. După prânz am avut și soare, dar câteva grade cu minus, așa încât fiecare picătură de cascadă aruncată de rafalele de vânt, îngheață imediat ce se așează pe tine sau pe pietrele colțuroase, dar acum rotunjite de stratul gros de gheață de pe ele. A fost amuzant să încerc să nu dau cu târtița de pământ, prețul fiind că mi-am udat fleașcă manușile, care au înghețat pe loc. Dacă mergeți pe la cascade în Islanda, o pelerină de ploaie face toți banii, la fel și a doua pereche de mănuși și bocancii de cauciuc.
Apusul de la ora 17 ne-a prins la ultima cascadă, în apropierea locului de cazare, de unde am plecat la mult așteptata masă pe ziua de azi, e incredibil ce foame îți face frigul. Acum stăm în recepția hotelului și tot ieșim pe rând la verificat dacă e aurora, avem senin dar prognozele sunt slabe momentan. Nu știu cum sunt islandezii, dar văd din mersul mașinii tot felul de lucruri ciudate pe care nu apuc să le pozez din cauza vitezei. De exemplu astăzi, prin câmpurile de lavă, deci o întindere imensă de nimic, adică nicio locuință, mașină, ceva, deodată, pe marginea drumului la câțiva metri, un brăduț plantat cumva în solul ăla dubios și decorat cu beculețe colorate aprinse. Lângă el, un steag mic islandez. Cine l-o fi pus acolo, cu ce curent erau alimentate becurile, de ce ai pune un brad de Crăciun pe marginea drumului într-un câmp de lavă pustiu, nimeni nu știe. Sau, mai departe, unde era și ceva care arăta ca o casă cu un gard de sârmă, cam 30-40 de sutiene de diverse feluri și culori atârnate pe gard. Pur și simplu. Sau o bancă de exterior făcută dintr-o coastă enormă de balenă pusă pe 2 butuci.
Probabil că aici trebuie să faci ceva care să te ajute să reziști în peisaj și oamenii găsesc feluri de a se distra făcând lucruri ciudate.
Islanda, ziua 3
A fost cea mai confortabilă zi pe coclauri, probabil una dintre puținele zile din an când vântul ne-a dat mai multe perioade de pauză, iar confortul termic a crescut brusc, soarele fiind pe cerul perfect senin. În așa o zi frumoasă și rară aici, am înghesuit cât mai multe opriri, fiind totuși presați între răsărit și apus, pentru că voiam să fim la răsărit pe o plajă cu nisip negru iar la apus pe altă plajă, cea plină cu bucăți de gheață. Unele locuri au nevoie de o anumită lumină ca să își arate frumusețea.
Am început cu răsăritul pe plaja unde cândva s-au bătut 3 troli până când i-a prins răsăritul și au împietrit în apă, aproape de mal
În poze o să fie doar 2 troli, al treilea se vede după ce mai mergi puțin pe plajă, însă riști să te fure un val din cele speciale, ca o gheară care te trage imediat spre larg și moarte sigură prin hipotermie în 2 minute. Sunt avertismente peste tot, așa că am mers doar cât am putut să ne cățărăm pe bolovanii unde nu te atinge apa și doar pe lângă zidul falezei, repede și cu ochii pe ocean. Faleza conține diverse grote, toate cu țurțuri mari care obișnuiesc să cadă, iar ce e spectaculos la faleză e că are porțiuni cu coloane de bazalt mari verticale și aceleași coloane aproape orizontale și mult mai mici.
Următoarea oprire a fost pe un câmp de lavă mai veche, unde peste pietre a crescut un fel de mușchi, acum protejat prin lege, pentru că adună praf și cenușă vulcanică și ajută la formarea solului util în care poate crește măcar o tufă, iar solul se formează aici foarte dificil din cauza erupțiilor care adaugă piatră deasupra mereu. Următoarea oprire a fost pentru un canion frumușel, încă o cascadă iar apoi am pornit spre atracția zilei, cel mai mare ghețar din Europa, pe nume Vatnajökull, care acoperă o suprafață de cam 8.000 de km pătrați, fiind și unul dintre cei mai voluminoși ghețari din lume.
Ghețarul reprezintă aproximativ 8% din suprafața totală a Islandei și are o grosime de gheață care poate atinge până la 1.000 de metri în unele zone. Ceva enorm și înalt de 2000 m (noi fiind la nivelul zero metri al Atlanticului) în jurul căruia am mers zeci de km și ne-am apropiat când am putut să îl vedem mai bine. Nu poți vedea așa ceva, ghețar de aproape, fără să urci mii de metri sau să îngheți la minus 40 C mai la nord spre poli. Magnific. Să te apropii de ghețar înseamnă să ajungi acolo unde una din limbile lui de scurgere se termină și de obicei formează un bazin unde plutesc bucăți, dacă nu suntem la altitudini unde apa nu există în stare lichidă.
Am vizitat două astfel de lagune formate de topire, una mai mică, a doua mai mare și mai spectaculoasă pentru că aici ghețarul comunică cu oceanul. Practic laguna s-a lungit într-un canal care se scurge în ocean, nefiind mai mult de câteva sute de metri, poate 1km și ceva între plajă și marginea ghețarului.
Aici este celebra diamond beach, fenomenul fiind că bucățile mai mari din ghețar se rup și plutesc spre ocean, valurile le trag, le rup și le aruncă înapoi pe plaja neagră, sub formă de bolovani de gheață mai mici sau mai mari, formând un peisaj care atrage puhoaie la apus, când lumina permite să folosești soarele și transparența bucăților pentru poze shiny. Nu era excesiv de multă lume, pentru că e noiembrie, grade cu minus, vântul nu ajută deloc, până găsești o încadrare cu telefonul ți se congelează mâna scoasă din mănușă și mai trebuie să și fugi de valuri-surpriză. Deci nu e foarte simplu să obții o poză foarte frumoasă, deși locul e ofertant, mai ales până cobori din mașină ținând bine de portieră ca să nu ți-o dea o rafală peste cap și să ai o treabă foarte scumpă la service. Aici în lagună sunt foci, am văzut câteva la joacă în apa plină de iceberguri. Dacă veneam mai pe zi, poate ieșeau la soare, așa șmecherele scoteau doar capul să respire și apoi îți arătau fundul în timp ce se duceau în adânc. Cu pozele mai greu: focă nu, lumină nu, zoom nu, toți avem poze cu foci pe care nimeni altcineva nu le-ar recunoaște.
Ziua s-a încheiat cu cina la un local pescăresc celebru pentru langustele pe care le pescuiesc și le prepară. Eu am mâncat cod, dar a fost totul delicios și atât de scump că nimeni nu mai vrea să calculeze. „Lasă, suntem în vacanță, nu te mai gândi” ne încurajăm reciproc ca să nu ne stricăm atmosfera fantastică din locul ăsta atât de aspru și atât de frumos. Aurora ne-a dat voie să dormim azi, ceea ce ajută, mergem pe jos cam 10 km pe zi, prin minus grade cu vânt puternic, cu mici urcări de obicei, de multe ori alergăm mici porțiuni ca să ne putem încălzi. Dacă doar mergi, te gândești numai la ce frig îți e. Dacă nu dau raportul în vreo zi, va fi doar pentru că nu mai am putere să scriu și să selectez din miile de poze din fiecare zi. Nu mă plâng, doar dau un disclaimer 😃
Islanda, ziua 4, Myvatn
Astăzi a fost cel mai lung traseu, deci am petrecut aproape toată ziua în mașini, încercând să parcurgem mare parte din coasta estică, plină de fiorduri. Ziua a început senină, dar temperatura a scăzut pe la minus 9 grade, față de minim minus 3 zilele trecute. A fost o zi în care nu am avut mic dejun la cazare, așa că ieri am fost la magazin să luăm câte ceva și m-am distrat încercând să găsesc o soluție la problema tăiatului unei chifle ca să fac un sandwich. Când călătorești fără bagaj de cală și ai cazare fără restaurant nu există nicăieri un cuțit, așa că mi-am amintit de o excursie cu bicicleta de acum 10 ani când am tăiat un pepene cu cartea de identitate ca să-l mâncăm pe marginea drumului și am improvizat un cuțit din permisul de conducere. Mai aveam varianta cardului de bancă, dar are cip și nu am vrut să-l deranjez cu firimituri.
A fost un drum lung cu foarte puține variante de sate, unde, fiind duminică, totul era închis. E prima zi în care am fost nevoiți să facem pipi pe marginea drumului, după ce am găsit niște pietroaie cât de cât capabile să ne ascundă de ochii celorlalți, că pe șosea nu era oricum nicio altă mașină. Zona de fiorduri din est e foarte frumoasă, diferită de fiordurile norvegiene, cum mă și așteptam.
Un scop a fost să vedem reni și i-am văzut, bine camuflați în peisaj și destul de departe de drum, dar i-am văzut. Alt obiectiv, focile, s-a împlinit când am zărit din goana mașinii două foci urcate pe o piatră de pe plaja neagră a Atlanticului. Am urmat coasta estică vreo 3 ore până la prima localitate cu benzinărie, unde am găsit o ciorbă delicioasă care m-a făcut să uit câtă pâine mănânc cu toate sandwich-urile astea foarte reci. Odată ce am început să ne îndreptăm spre vest către centrul insulei, soarele cu dinți a dispărut și am intrat brusc în iarnă cu ninsoare și viscol. Practic intri într-un tunel pe sub munte, lung ce-i drept, iar când ieși după câțiva km, e alt anotimp. Chiar m-am bucurat că azi nu am avut de făcut drumeții, fiindcă a fost foarte neplăcut pentru mine afară. Am încercat noi să ajungem la un canion frumos, dar drumul era închis fiind periculos când ninge și am renunțat, pentru că scopul finalului de zi a fost să mergem la băile termale din Myvatn, un fel de Blue Lagoon fără toți turiștii, că e departe de zona unde ajunge majoritatea turiștilor.
Am oprit și la niște găuri care scuipă sulf, timp în care zăpada a tot curs iar ceața a ajuns până la pământ. La băile termale a fost foarte plăcut, după o zi dârdâită, să stai în apă caldă, cu o băutură în mână, în timp ce te ninge. Am stat 3 ore acolo și am păcălit-o de mai multe ori pe tipa de la barul din apă, care era instruită să nu dea mai mult de două băuturi de persoană. Credea ea că nu suntem destul de creativi să putem cumpăra mai multe, dar suntem 16 și am amețit-o până a uitat ce a vândut și cui. Am stat la povești până ne-au înghețat bocnă căciulile pline de zăpadă, dar cred că e prima zi când pot să zic că m-am încălzit. Cazarea e într-o casă de oaspeți cu camere plus living și bucătărie, așa că acum se continuă discuțiile din baia termală, mai ales că nu e senin să fugim afară, iar mâine plecăm un pic mai târziu, deci nu trebuie sa ne culcăm devreme.
Islanda, ziua 5, Akureyri, North Iceland
A nins peste noapte, așa că a fost o dimineață mai lungă și mai leneșă, iar fiecare pas a fost cu scârț, la propriu și la figurat. După micul dejun am plecat într-o mică drumeție către lacul din apropiere, Myvatn. Este imens și înghețat aproape peste tot, mai puțin în câteva locuri unde pământul e fierbinte sub el și face mici zone topite. Din lac se văd ieșind niște movile, pe câteva te poți urca și vezi că au un crater. Aceștia sunt pseudo-vulcani, adică nu au văzut lavă în craterele lor, ci prin ei Pământul a scuipat afară gaze vulcanice și ceva apă, deci forma de con cu crater se găsește și aici. Lacul este vara un paradis pentru păsări, care vin aici să cuibărească lângă apa dulce și mai caldă decât cea din fiorduri. Zona asta e una în care scoarța Terrei este extrem de subțire. Grosimea medie a scoarței terestre e undeva între 30 și 70 de km în zonele continentale, si intre 5 -10 km in zonele oceanice. Se pare că aici e și mai subțire, am aflat la muzeu că s-au făcut niște forări și la 2 km adâncime au dat de magmă, stăm pe o coajă de ou, deci.
La revenirea din excursia prin zăpadă, meritam câte o înghețată făcută chiar la ferma care ne-a cazat. Apoi am pornit la drum prin câmpul de lavă pe nume Dimmuborgir, care a inspirat numele formației de metale din alea grele pentru urechi. Numele înseamnă “castel negru” și se referă la niște bolovani mai pătrățoși de lavă care se găsesc în câmpul ăsta. Apoi am ajuns la un bazin cu apă termală aflat într-o grotă, bazin ce a fost deschis pentru public până prin anii ’70 când a început să se încingă prea tare și l-au scos din uz pentru băi, că are 60 de grade. Apoi am pornit către un vulcan real pe care voiam să ne urcăm, însă vremea s-a înrăutățit și chiar de am fi ajuns cumva acolo, nu am fi văzut nimic de norii până la pământ din care ningea.
Drumul s-a acoperit rapid peste tot cu zăpadă, până când nu s-a mai văzut unde ar trebui să schimbi direcția, pe margini nefiind marcaje sau ceva care să ne ghideze. Am consumat mai bine de o oră încercând să ajutăm un cuplu de tineri germani care rataseră drumul invizibil și acum se uitau la vajnica Dacia Duster, din cele noi, cum zace înfiptă cu botul într-un șanț cu zăpadă. L-am luat pe șofer în dubă și l-am scos la drumul principal, cu gândul că buldozerul pe care l-am văzut cu 20 de minute înainte va veni să îi scoată. Buldozerul dispăruse, am găsit altul, apoi un polițist, dar nimeni nu l-a ajutat, probabil așteptau să sune la urgențe și să plătească o pălărie de bani. Povestea s-a finalizat cu o intervenție a câtorva dintre băieții din mașinile noastre, care s-au dus cu Dusterul din coloana noastră și au reușit să pornească sistemul tâmpit de 4×4 de Dacia care pe auto merge când vrea el, iar pe manual trebuie repornit de fiecare dată. Apoi s-au urcat vreo doi în portbagaj ca să pună greutatea pe roțile din spate care erau spre deal și aveau de tras, au împins un pic și gata. Probabil trebuia să facem așa de la început, dar am crezut că dacă ducem omul la ajutoare, pierdem mai puțin timp.
Când în sfârșit am terminat cu facerea de bine, am pornit prin viscol către încă o cascadă nu foarte înaltă dar foarte întinsă pe lățime, Goðafoss sau cascada zeilor. Foarte frumoasă, probabil mult diferită vara, iar în apropiere un magazin mare și frumos de suveniruri, prevăzut și cu ciorbă caldă delicioasă, cu pâine și unt, cum se mănâncă aici toate supele. După încă niște drum cu alb din toate părțile și geamuri înghețate, am ajuns la destinația de azi, orășelul Akureyri, care de fapt este al doilea oraș ca mărime din Islanda și se află în capătul celui mai lung (60 de km) fiord al Islandei.
E un oraș mic dar foarte simpatic pe care l-am luat imediat la pas. Am terminat repede zona centrală, dar a fost plăcut de vizitat, mai ales că totul e decorat ca și cum mâine e Crăciunul. Atracția orașului sunt semafoarele, care în partea pentru șoferi aprind becul roșu sub formă de inimă. Așa au vrut ei să facă, nu sunt singurii, dar sunt singurii dintre nordici și arată foarte draguț. Presupun că te și enervezi mai puțin la semafor dacă vezi o inimă, deși aici nu am auzit niciun claxon și sunt foarte puține mașini oricum. Am mâncat o pizza bună la restaurantul preferat al localnicilor, apoi am trecut strada pentru o bere artizanală la barul Backpackers. Pentru curioși, o pizza e cam 135 de lei, iar o bere IPA 67 lei. Dar atmosfera ultra cozy și aici, ca peste tot în Islanda. Au un talent să creeze spații pe care le vezi și vrei să te muți imediat acolo. Ultima bucurie, pe drumul înapoi spre hotel pe dealul unde urci susținut vreo 600 de metri, (așa de susținut că una din dubele noastre a avut nevoie de altă stradă ca să ajungă sus), o pisică frumușică și prietenoasă a apărut de lângă o casă, curată și grasă și ne-a ținut pe toți minute bune pe vine sau cu fundul în sus, pentru că se dorea scărpinată. După ce și-a luat porția de iubire de la toată lumea, s-a întors delicat și s-a cărat înapoi la căldură, ce pisică în toate mințile ar sta pe zăpada la minus 11 grade?
Islanda, ziua 6, Hvammstangi, Iceland
Astăzi rezumatul este scurt, mi se pare mai potrivit decât o poveste lungă și fără poze, că prin viscol nu se vede nimic și când împingi mașini nu poți face poze, că îți trebuie mâinile. A fost una din zilele când Islanda decide ce poți face din ce ți-ai propus, așa că azi a decis că nu mergem la văzut balene, că nu ne duce nicio barcă prin viscol, apoi a decis că avem de împins la microbuz, iar spre seară a decis să ne scoată din mașini înainte să ajungem la cazare, pentru că s-a îndurat aurora să își facă loc un pic printre norii din care ninge în continuu. Până am ajuns la căsuțele foarte drăguțe unde suntem cazați, s-a pus iar viscolul. Deci am doar poze albe azi, nu plictisesc audiența, mâine sperăm la vreme mai bună, cât să nu ne strice toate planurile. Dar așa e Islanda, dacă veniți aici, așteptați-vă să fiți la cheremul naturii, și cu bune și cu rele, fără planuri fixe și cu opțiunea 2 mereu pe mânecă.
Islanda, ziua 7, ultima
Am părăsit cu greu căsuțele cochete din viscol și am pornit pe gheață către locul unde putem vedea foci. Nu se îngrămădeau să iasă din apă, la urma urmei oceanul are totuși 2 grade, iar afară erau minus 8 cu vânt puternic. Am văzut mai multe capete care intrau și ieșeau din apă, nu foarte încântate de ce vedeau afară. Oricum, e tot mai greu să stai afară și mai ales să scoți mâna din mănușă ca să faci poze cu telefonul, azi mi s-au congelat și decongelat dureros mâinile de mai multe ori. Am pornit mai departe și pe drum am văzut în sfârșit mai de aproape caii islandezi, niște piticuți adorabili și foarte rezistenți care au venit repede la gard, prin viscol, când au văzut că avem morcovi şi mere pentru ei.
La următorul obiectiv ne-am încălzit un pic urcând pe un vulcan adormit, cam 160 de metri diferență de nivel. Sus era cum e la noi pe creastă la 2000 de metri iarna, vânt de te îmbrâncește, gheață peste față, tot ce trebuie. Dar s-a văzut frumos craterul, de pe marginea lui, la fel și vulcanul mai mic aflat în apropiere. Am vizitat și un mic muzeu dedicat focilor, unde am aflat că un pui de focă înoată de mic sute de km, puteai să urmărești unul care are tracker gps. Am avut mult de mers astăzi și mare parte din drum a fost cu gheață, așa că abia după apus (care aici e la 4 și ceva) am ajuns la Silfra, locul unde se poate vedea întâlnirea celor 2 plăci tectonice care se tot depărtează și au format Islanda. În crăpătura din poze poți să faci scufundări dacă vrei să vezi mai bine cei 2 pereți care coboară în ocean.
Poate mă băgam dacă era alt ocean, nu cel arctic, sau dacă era măcar vară și lumină. De aici ne-am grăbit să prindem ultima geană de lumină la Geysir, gheizerul care a dat numele tuturor gheizerelor. Erupe cam la 10 minute, așa că nu am așteptat mult până l-am văzut și pozat în mediul lui, adică un câmp enorm de găuri fumegând aburi de sulf.
Cum gheața de pe drum ne-a încetinit semnificativ astăzi și toți muream de foame după atâta stat în frig și mâncat în mașină tot felul de prostii, am decis să renunțăm la vizita încă unei cascade, frumoasă, dar care nu se vedea în beznā și am fi pierdut și șansa de a mai găsi vreun restaurant deschis. Deci i-am dat bice către cazarea din Keflavik, care e un orășel în apropiere de capitală, de unde se zboară. Am ajuns pe la 8 fără zece, am aruncat bagajele în camere și am alergat vis-a-vis la unicul restaurant unde mai puteam ajunge pe jos, mașinile fiind predate. Graba era pentru că locul se închidea la 9, cum se închide tot pe aici, dar din fericire ne-am încadrat și eu am mâncat cu mare plăcere o porție de coaste, cu care nu am poză, pentru că așa de foame îmi era. Cu burta plină, am traversat înapoi la hotel și ne-am instalat la barul din hol, pentru ca se închidea la miezul nopții și mai aveam încă bani de spart pe băutura la suprapreț. Stăm noi la glume și povești, se face 11 jumate, ne pregăteam de retragerea la somn, când, deodată, o doamnă aflată la altă masă zice: e aurora afară, e roşie! Ne uităm unii la alții, ne uităm iar în telefoane la predicțiile de auroră unde eram la kp 1, care înseamnă că nu vezi nimic, totuși cineva iese să facă o poză. Când ne arată poza, roșie era, dar nu era aurora, ci erau norii roșii, iar la sol ceva ce arăta ca un incendiu. Ne mai dăm cu părerea un pic, până vine tipa de la bar și zice: e o erupție vulcanică, se întâmplă mereu aici, mergeți să vedeți. De aici am țâșnit ca potârnichile în camere să ne luăm bocancii și hainele și apoi afară, unde când ne-am dat seama ce vedem, am luat-o la goană peste niște câmpuri goale, către minunea roșie ce se zărea în depărtare.
Ce noroc să prindem o erupție! Am fugit noi cred că vreo 2 km până am realizat că suntem la 10 km distanță și poliția închidea accesul în apropiere
De altfel, pozele și filmele cu lavă sunt făcute din drone, dacă nu se topesc și alea. E un vulcan pe aici și are niște tuburi de lavă întinse pe sub pământ și așa erupe el, nu prin crater in varf de deal, ci prin fisuri pe unde lava se întinde afară și uneori înghite șoseaua, sau n-o înghite pentru că islandezii sapă repede un șanț prin care lava să se ducă spre câmpuri goale, nu case sau drumuri. Am stat pe câmp la minus 12 grade până ne-am congelat tare, mai ales că în goana plecării fiecare și-a uitat câte ceva, manuși, căciulă, șosete, eu îmi pusesem pantalonii subţiri în loc de colanți plus pantaloni grosi antivânt cum umblu pe aici de obicei, ce mai, congelați ne-am întors, dar fericiți și recunoscând că e prima dată când sperăm să ni se anuleze zborul de dimineață. Mi-a luat încă jumătate de oră sub apă fierbinte să-mi revin și să îmi calmez sistemul nervos ca să pot dormi. Ce cadou frumos de plecare! Scurgerea de lavă e în direcția inversă față de aeroport și până dimineață s-a mai calmat, din avion am mai văzut doar ciuperca de fum de deasupra zonei.
Islanda, epilog.
Spuneam că aș fi vrut să mi se anuleze zborul de ieri, acum zic că aș fi vrut să mă gândesc să iau o zi sau două în plus în Reykjavik, cum a făcut cineva din grup, care ne-a trimis și filmulețe Aș fi dat (încă) 400 de euro pentru 45 de minute cu elicopterul pe deasupra erupției care încearcă să înghită Blue Lagoon? Fără să clipesc, chiar dacă ar fi fost ultimii bani sau trebuia să mă împrumut și să mąnânc doar covrigi o vreme. Așa ceva nu ratezi, pentru că nu se găsește la comandă. Ce face minunat natura este când și unde vrea ea, dacă ai privilegiul să fii în apropiere, profiți de ocazie, strângi cureaua, tragi de tine când ți-e somn, înduri frigul, alergi chiar dacă nu-ți vine. Ce rămâne nu este efortul, ci cât de frumos a fost, plus poveștile amuzante despre cât de frig, foame, greu, etc. a fost.
Nu poți bifa tot într-o săptămână în Islanda, nu poți bifa tot nici măcar din lista restrânsă pe care ți-ai făcut-o. Depinzi total de o vreme foarte capricioasă și foarte aspră uneori, iar un drum cu mașina de 2 ore pe uscat poate dura și 6 ore sau mai mult pe gheață cu ninsoare viscolită. Multe activități pot deveni imposibil de realizat pe vreme proastă, deci cine merge pe cont propriu trebuie să aibă fie timp în plus să aștepte, fie variante studiate și testate. Majoritatea turiștilor fac „the golden circle”, o rută mult mai scurtă, care nu se îndepărtează mult de capitală dar atinge câteva obiective, noi am făcut turul insulei. Mi se pare mai riscant să mergi pe cont propriu, de exemplu noi am fost 16 și a fost nevoie să împingem mai mult de 7 persoane la duba înzăpezită, cuplul german cu dusterul care a greșit drumul nu s-ar fi descurcat fără alți 4 bărbați care le-au scos mașina, cumva ai nevoie de mai mulți oameni decât ai în mașină dacă te înfunzi în zăpadă. Localnicii au nişte camionete foarte înalte, cu cauciucuri enorme, cu care sapă drum, dar uneori mergi zeci de km până găsești o mașină sau o casă. Problema principală este vântul și cel mai frecvent accident sunt ușile/portierele rupte/date peste cap. Dacă închiriezi maṣină, ori iei full insurance care îți triplează costul de închiriere, ori riști să plătești 2500 de euro pentru o ușă de duster ușor îndoită și cu balamalele strâmbe. E o țară scumpă, pe care o poți vizita și vara. Avantajele vara țin de faptul că ai multe ore de lumină și poți face, dacă te ține organismul, mai multe lucruri în fiecare zi, plus că poți vedea minunații pufini (papagalii de mare) și scapi de problema zăpezii. Dezavantajele vara se leagă de hoardele de turiști care umplu zona, totul e mai greu de rezervat sau vizitat și nu vezi aurora.
Cred că e un loc care merită mai mult de o singură vizită
E ceva foarte frumos în asprimea naturii de aici, în combinația de gheață și foc, alb și negru, natură nebună și coziness, sau” hygge”, cum spun islandezii. Oamenii sunt puțini, am găsit români și oameni din alte popoare latine dar și est europene care lucrează acolo, mai ales in turism. Islandezii sunt prietenoși, în special cei mai în vârstă. Sunt foarte protectori cu natura, foarte atenți cu gunoaiele, neprietenoși cu fumătorii, nu am găsit să cumpăr o brichetă în niciun magazin de suveniruri, deși erau alte mii de obiecte de vânzare. Mâncarea e foarte bună, alcoolul foarte scump și de găsit doar în magazinele specializate, care închid devreme. Nu e o excursie pentru oameni care merg de obicei la all inclusive sau fac doar vizite în orașe, îți trebuie un pic de rezistență la frig, la efort sau la frustrare, când nu găsești oricând vrei mâncare caldă sau nu te poți opri în orice clipă sau să chemi un taxi.
Dar pentru cei mai aventuroși un pic, care vor să vadă și altceva pe lângă muzee și cafenele, recomand. E important, dacă nu mergeți pe cont propriu, să mergeți cu oameni de încredere, care au experiență cu Islanda și pe care eventual îi cunoașteți din alte ture de aventură, pentru că o decizie proastă sau pripită poate strica ușor o vacanță aici.
Când am luat excursia, îi știam de mai bine de 10 ani pe Mihai Mares și Sinziana Ioana de la Mares Outdoors am fost cu ei la rafting, prin peșteri, la canyoning și pe Grossglockner și prin Dolomiți, deci nu am avut nicio tresărire că nu aș fi tot timpul printre prieteni și în siguranță, vă super-recomand turele lor interne și externe. Iar lor le mulțumesc pentru organizarea impecabilă, pentru efortul la volanele minibus-urilor atâția km în așa condiții, că au avut grijă de noi și ne-au arătat tot ce ne-au permis zeii nordului să vedem din minunățiile Islandei.
Credit foto: Mona Constantinescu
