Nu am făcut niciodată sport la modul constant, până să încep să fac triatlon. În copilărie am făcut puțin atletism, dar a rămas de mult în urmă. În liceu am jucat ceva volei, inclusiv în echipa liceului. Dar ceea ce m-a prins cu adevărat a fost relația cu Muntele, pe care l-am descoperit pe la 16 ani (nu fusesem niciodată până atunci la munte, nici măcar la schi).
Am început să umblu prin munți cu câțiva colegi de clasă, ulterior chiar și singur. Îmi dădea un sentiment foarte special să fiu acolo. M-am înscris în CAR (Clubul Alpin Român) la 18 ani și am început sa fac trasee tot mai serioase de alpinism, vara și iarna (între 17 și 20 ani făcusem deja trasee de iarnă importante: creasta Pietrei Craiului, parte din creasta Făgărașului incluzând Vf. Moldoveanu, văi de abrupt în Bucegi, precum Seaca Caraimanului și Hornul Coamei, iar vara trasee de cățărare în perete, până la gr. V în Bucegi, Crai, Buila, Postăvaru, Cheile Nerei.
Însă odată cu avansarea în facultate m-am concentrat tot mai mult pe carte și timpul disponibil pentru munți a scăzut, poate au fost și alte tentații-:), astfel că am rămas în final cu pasiunea pentru schi, inclusiv freeride (pe care o pun în practică și în prezent) și cu bucuria de a fi în munți în orice anotimp și pentru orice sport – fie hiking, mountain bike sau trail running.
Cum am ajuns la Triatlon?…Din cauza prietenilor!! -:)
După ce am cunoscut și ulterior m-am împrietenit cu un grup în care existau și câțiva triatloniști, am început să fiu interesat de ceea ce făceau. Mai ales ca îmi doream sa mă apropii de o formă mai constantă de sport. Apoi am început sa îmi doresc să pot să termin și eu o cursă de triatlon, oricât de scurtă.
Problema era că nu înotam aproape deloc și nici nu îmi plăcea să alerg 🙄 iar bicicletă făceam aproape exclusiv MTB
Am început deci să alerg cât de cât și să mai trec pe la bazin din când în când, astfel că în final am ajuns să termin prima cursă de triatlon, în anul 2020 – un Sprint la Mamaia – și am fost foarte fericit. În 2021 m-am înscris și la un Olimpic – Lionheart în Bulgaria, foarte frumos, pe off road, dar unde abia am reușit să mă încadrez cu înotul în timpul de cut-off, dar am terminat cu bine.
Într-o seară cu mai multe pahare, sărbătorind un prieten și simțindu-ne curajoși, ne-am înscris unii dintre noi și la primul Half Ironman – pe care l-am și terminat în toamna lui 2021, în Sardinia – cu un timp aproape de limită dar iarăși, am fost extrem de încântat de ispravă 😁
Am continuat să mă antrenez, deși nu foarte constant, în 2022 și 2023, pentru concursurile de Half IM din Cascais – Portugalia, respectiv Cervia – Italia, plus alte câteva în țară – unde aș menționa în mod special Transfier (cel mai greu dar probabil și cel mai frumos din România) pe care l-am făcut în ambii ani, cu multă strădanie.
Aș mai trece pe această listă și cel mai greu maraton montan românesc, MPC (Maraton Piatra Craiului), parcurs și el toamna trecută.
Pe la sfârșit de an 2023, căutând noi obiectivul pentru 2024, prietenii au zis Full IM Barcelona! Eu (mai prudent) am zis – desigur, Barcelona să fie, dar eu nu pot să fac Full, o să fac tot Half! Însă în scurt timp aveam să aflu că nu mai există opțiunea de Half începând de anul acesta, ci doar de Full! Mai exact: 3,8 km înot/180 km bicicletă/42 km alergare. Am stat destul pe gânduri.
Nu eram deloc convins că pot să urc așa mult cu nivelul de antrenament și implicarea, disciplina, timpul necesar pentru antrenamente…
M-am gândit ceva și am decis că vreau să îl fac. Mai ales că mi-am dat seama că e și anul în care împlinesc 50 și m-am gândit ce frumos ar fi să-mi fac cadoul ăsta. Am început deci să mă antrenez mai constant, foarte constant de fapt și să fac asta cu un antrenor- pe care mi-a luat ceva timp să-l găsesc, dar cu care am avut o colaborare excelentă (e vorba de Alex Toma).
Am primit de la el un program săptămânal și diverse indicații, astfel că luni în șir, începând din martie, am făcut aproape în fiecare zi sport. De regulă 2 zile pe săptămână de înot, 2 zile de bike indoor, 2 zile de alergare, în weekend un bike mai lung outdoor și o alergare mai lungă. Ziua, dar mai ales seara, după program, îmi făceam antrenamentul – de multe ori am alergat prin Herăstrău pe întuneric, până s-a mai mărit ziua.
Durata și intensitatea antrenamentelor a variat, dar în general a crescut. În timpul verii am făcut și două Half-uri în țară – Oradea și Timișoara / pe primul nu am reușit să-l termin, din motive de probleme digestive acute, poate și ceva insolație. La Timișoara în schimb, a fost mult mai bine, chiar mi-am făcut un Personal Best pe distanța asta, sub 6h, ceea ce pentru mine a fost wow! Apoi am făcut și un Transfier olimpic. Cele mai intense antrenamente au fost în septembrie, în săptămânile dinainte de cursă (mai puțin ultima).
Ca distanțe zilnice – maxim am alergat 30km,/zi de vreo 2 ori și nu mi s-a părut simplu. Bicicletă am făcut maxim vreo 130 km într-o zi, iar înot max 4 km în ape deschise, dar în lac, nu în mare, respectiv vreo 3 km în bazin.
Și a venit cursa. Eram bine pregătit mental. Știam că o să termin, dacă nu intervine ceva total neașteptat!
Îmi era teamă de probleme digestive mai ales – știam din experiența mea directă dar și a prietenilor, că pot veni la un moment dat niște momente în care sistemul digestiv se revoltă, nu mai vrea / poate să accepte niciun fel de nutriție, uneori nici apă. Astfel că am avut un program de nutriție și hidratare bine stabilit – de care totuși nu am reușit să mă țin așa cum mi-am propus.
Am început bine cursa. Proba care de obicei mă stresează e înotul, iar acum cu atât mai mult – niciodată nu înotasem mai mult de 1900m în mare. Dar acum simțeam că va fi bine! Și a fost! Am terminat cu câteva minute bune înainte de timpul estimat (1h44).
Proba de bicicletă a fost cea mai grea. Mai ales că am făcut o greșeală elementara! M-am apucat să schimb în ultimul moment niște setări de poziție pe bicicletă, în acord cu niște măsurători făcute la bike-fitting și în plus, am schimbat și șaua. Din păcate, nu m-am împăcat deloc cu noile setări, motiv pentru care m-am oprit de trei ori în cursă doar să modific poziția șeii! Plus de vreo două ori ca să-mi întind oasele ☺️ Ba mai mult, am avut mereu stresul că trebuie să mă păstrez pentru alergare, neștiind cum o să mă descurc pe 42km, pe care nu-i alergasem niciodată înainte. Am terminat astfel proba de ciclism peste cele 7h pe care mi le-am propus (în cca 7h20) – dar destul de odihnit.
Am pornit liniștit pe alergare. Știam că sunt în urmă, dar știam și că am vreme sa termin, cu orice timp, motiv pentru care am decis să-mi ascult corpul, dar să nu alerg totuși prea repede pe primii 21k, oricât de bine m-as simți! Așadar, am pornit cu un ritm de cca 6 min/km, dar m-am dus și peste 7. Cel mai greu a fost pe a doua buclă de 14k, când am început să am crampe musculare, apoi mi-am revenit după magneziu și săruri spre finalul buclei și am pornit foarte încrezător pe ultima tură.
Ce m-a bucurat cel mai mult au fost acești ultimi aproximativ 10k, când am realizat că pot să alerg în continuare, ba chiar să alerg sub pace de 6 min/km, în condițiile în care foarte mulți în jurul meu nu mai puteau decât să meargă. Atunci am simțit cel mai tare și sprijinul publicului, o atmosferă superbă, în care chiar te simți purtat „pe aripi” de felicitările și susținerea lor. Așa că am reușit un timp de 4h30, cu pace mediu de 6.30, care era varianta mea cea mai optimistă.
Am terminat fericit, în puțin peste 14h, mai ales pentru că am realizat ca sunt bine, că pot să alerg, că nu mă doare nimic. Abia așteptam să beau o bere, și fix asta am făcut :))
Zilele următoare am făcut multi km pe jos, la plimbare și pe la terase și nu am avut nicio problema! Viața și-a reluat cursul obișnuit repede.
Fix începând cu a doua zi am început sa mă gândesc deja la următoarea cursă 😁 până atunci, tot anul, mi-am spus că fac „un Full și gata!”
Pur și simplu, după cursa asta, am realizat ca „anything is possible” nu e doar o vorbă, și ca de fapt mi-a plăcut grozav nu doar cursa în sine, cât mai ales întreg acest drum care m-a dus acolo. Cu tot efortul și ceva suferință uneori, dar și cu bucurie la fiecare antrenament bifat.
Last but not least, totul a fost mai ușor pentru ca am avut aproape și prietenii cu care am împărțit tot acest drum. Nu e totuna să faci un antrenament sau o cursă și apoi să nu ai cu cine sa te strângi la o bere, ca să povestești toate cele 😁
Planuri de viitor?
Încerc să rămân pe drumul ăsta. Îmi place și nu vreau sa mă îndepărtez prea tare 😊 Mă ține în priză și fizic și psihic, și simt că acest „better me” chiar nu e doar un slogan pentru programele de training 😁
Surse foto: arhiva personală Eugen Crăciun
