fbpx
vineri, mai 24, 2024
spot_img
More

    #POVEȘTIDEOAMENIMARI – ep.3 „The” Icon xTri 2019

    Nu e Icon ci „The” Icon, pentru că acest concurs poate fi sinonim cu etalonul în triatlon extrem.

    Icon se desfășoară în Livigno (Italia) în zona Alpilor, adică „raiul” cicliștilor. Și cum bicicleta este cea mai importantă probă din triatlon, vă dați seama că nu există altă cursă asemănătoare (sau poate există, Swissman-ul).

    De când am pus piciorul în Livigno, am rămas cu gura căscată și eu și Alina. Este paradisul celor ca noi. Sport, peisaje superbe și relaxare

    Au piste pentru cursiere, pentru MTB, pentru alergători și pentru plimbăreți. Mașinile sunt în minoritate, și de multe ori se fac cozi de mașini ce așteaptă să treacă pe vreo urcare de un ciclist (sau grup de cicliști). Depășirile mai pot fi din scurt, dar claxonul este interzis cu desăvârșire.

    M-am antrenat pentru Icon destul. După Celtman (iunie) am avut vreo 2 săptămâni de „relaxare activă” și am reluat antrenamentele. În România e destul de greu să ai un program susținut. Ca locuitor al Bucureștiului, trebuie să faci mari eforturi organizatorice pentru a prinde alergări și ture de biciclete la munte sau înot în ape mai reci. Dacă nu le faci, adaugi un spor de stres pentru ziua cursei.

    Din experiența mea de ani de zile în sport, știu că nu există scurtături 

    Cand ai 2 antrenamente pe zi, pierderea unuia se lasă de obicei cu o carență în program. Repetarea lui nu prea mai e posibilă, deoarece vin celelalte din față. Iar eu cred cu tărie în existența unui plan structurat, astfel încât să ai progresie și diversitate în pregătire.

    Flabio și Seven Sport Club mă ajută din plin la asta. Planul de antrenament e divers, cu activități specifice pentru cele 3 sporturi, dar și sesiuni de forță/sală, stretching și recuperare fizică. 

    Adaugă o familie, un serviciu și construcția unei case și mai rămân cam vreo 5 minute libere în zi. De luni până duminică.

    Cu 2 zile înaintea cursei am făcut check-in-ul. Din punctul meu de vedere, este o operațiune pe care e bine să o faci din timp, astfel încât, dacă ceva din kitul obligatoriu de bicicletă/alergare nu e conform cerințelor organizatorilor, să ai timp să-l achiziționezi.

    Aici verificau și densitatea fibrelor din geaca de ploaie obligatorie pe ultimii 12 km de alergare. Plus supra-pantalonii și mănuși/căciulă.

    Din fericire, check-in-ul a mers strună, așa că ne-am mai liniștit un pic. Restul zilei l-am petrecut prin statiune.

    Am uitat să menționez. În ziua anterioară, ne-au dat o foiță de hârtie pe care să scriem care sunt cele 2 lucruri de care ne este cel mai frică în timpul cursei. Apoi am împăturit-o și i-am dat-o suporterului (Alinei), urmând ca ea să mi-o dea înapoi la poarta de finish și s-o arunc in foc. Un gest că mi-am depășit temerile și am triumfat.

    Cu o zi înainte de cursă îmi place să fac o simulare de triatlon. Un mini triatlon. 15 min. înot, 30 bicicletă și 15 alergare. În total 1h. Nimic solicitant, doar pentru a ține mușchii în priză.

    Aș puncta doar cele 15 min înot, în care am cam înghețat (mai ales maxilarul). Un deja-vu…

    Am vrut să intru fără neopren, deși toți ceilalți intrau cu costumele pe ei. O explicație ar fi că am vrut să văd „pe gol” cât de rece e apa, iar alta pentru că ai toate șansele ca până a doua zi costumul să nu se mai usuce, iar imbracarea unui neopren ud pentru cursă e de evitat.

    Deci m-am culcat seara cu o grijă în plus. Dacă îngheț la înot, la fel ca la Celtman? Să vezi atunci distracție…

    Ziua dinaintea cursei e specială. 90% din încărcarea emoțională se face în această zi. De obicei are loc și ședința tehnică, unde trebuie atenție mărită, astfel încât să nu mai ai în concurs și stresul logistic.

    Am participat și la ședință (unde nu prea am aflat nimic nou…), după care, o sesiune de shopping cu Alina și Adi, o cină rapidă și hai la somn.

    Scularea în ziua cursei la 1:45 AM. Te obișnuiești cu ciudățenia asta. Ironman începe în jur de 7 AM. xTri la 5 AM.

    Până la plecarea din cameră (~2:45 AM) trebuie să mănânc, să fac un stretching și să verific ultimele detalii legate de echipament.

    Totul ok, așa că am plecat pe întuneric de la hotel. Ajungem în 10 min. la zona de start, acolo unde e viermuială mare.

    Mi-am luat tracker-ul de GPS și casca de înot, apoi am plecat către apă.

    Ca de obicei, apa este rece. Adică sub 15 grade. De la mal se vede un lac negru, din care ies aburi pe o distanță de vreo 100 m. Apoi nimic… dispari în neant.

    Am blocat mintea pentru că mi-era frică de înot. Am preferat să nu-mi amintesc prea multe, doar ca să mă concentrez pe un lucru simplu. O mână în fața celeilalte. Asta voi face timp de vreo oră și jumătate. Și să urmez celelalte mingi cu bastonașe reflectorizante în ele (pe care ni le-au dat și a trebuit să le agățăm de noi, pentru ca nu cumva să ne pierdem în lacul negru).

    A fost cam înspăimântătoare priveliștea. Un lac negru și noi pierzându-ne în el.

    Din fericire, nu mi-a înghețat totul în mine. Astfel că am reușit să nu mă opresc de multe ori pe traseu. Doar cât să-mi recalibrez direcția. Pentru mine înotul este extrem de lung. Mă plictisesc groaznic pe parcursul celor 3,8 km, mai ales pe un întuneric beznă.

    Când mă apropiam de mal, am văzut o groază de oameni de suport (îmbrăcați în tricourile portocalii) la ieșirea din apă, semn că nu înotasem rău. Erau destui concurenți în spatele meu. Am terminat înotul în 1h15min. și eram mulțumit.

    Bicicleta a început pe 4 grade Celsius, cam în jurul orei 6:30 AM. Am dat cu nasul direct într-o  urcare de 25km, pe care am făcut-o fluierând. Eram atât de bucuros de înotul reușit încât nu mai contau multe la ora aia.

    Proba de ciclism a cuprins vreo 4 mari urcări – Forcola/Bernina, Fuorn, Stelvio si Foscagno. Care mai de care mai frumoase. De Stelvio cred că ați auzit mulți, deoarce e parte din Turul Italiei și una dintre cele mai provocatoare urcari.

    După prima urcare (Forcola) a urmat o coborâre de vreo 50 km, dintre care primii 40 mai accentuați. Pe acea coborâre am avut prima senzație de abandon a zilei. 4 grade afară și o viteză maximă de vreo 85 km/h m-au terminat. Am simțit înghețul în toate oasele. Și a durat vreo 45 min, fără pic de soare. Nu se mai termina, iar eu eram în pantaloni scurți și o geacă doar de ploaie.

    Apoi așa a fost tot traseul. Sus-jos. Trecut prin sate și orășele, până când am ajuns la Stelvio (km 125). Pe ăla de-abia îl așteptam. De când visez să biciclesc pe e! Cu cele 48 de curbe numerotate pe plăcuțe, este una dintre cățărările cele mai chinuitoare pe care le-am făcut. Începe pe la altitudinea de 1600m și se termină la 2750m. Pe toată ascensiunea, Alina și Adi opreau cu mașina și mă alimentau. Batoane, geluri, băutură cu săruri și chiar sandwich-uri făcute de acasă. Am mâncat vreo 4 d-astea pe toată durata bicicletei.

    Ajuns sus, în Passo Stelvio, am poposit vreo 5 minute, epuizat. După care am luat-o din loc, împreună cu echipa de suport. Știam că urmează încă o urcare mare, Foscagno, de vreo 25 km cu o pantă medie de 8-9%. Și am făcut-o și pe aia, dar pe ea m-am simțit mai bine decât pe Stelvio.

    Final de bicicletă după 9h pe ciclocomputer (9h30min pe timpul cursei, cu tot cu opriri). Cred că a fost cea mai epuizantă tură din viața mea, cu aproape 4.500m diferență de nivel în 200 km.

    Dar la alergare am intrat super fresh. De fapt, e a doua competiție în care trag ca nebunul la bicicletă (dupa Celtman) și unde ca prin minune intru în alergare cu picioare odihnite. La Icon, alergarea e cireașa de pe tort. Primii 20 km sunt în coborâre și prin împrejurimile lui Livigno, ultimii 20 și ceva de km sunt pe munte.

    Pentru că am avut probe bune la înot și bicicletă, eram destul de relaxat în alergare. Chiar și mergând, aș fi îndeplinit limita de 16h30min în T3, pentru a putea termina cursa în vârf, la Carosello 3000.

    Alternativa, în caz că ajungeam la T3 între 16h30′ și 18h30′, terminam cursa cu o buclă prin Livigno, la linia de sosire organizată în centru. Peste 18h30′ la T3 eram descalificat.

    Am alergat cu Adi primii 12 km, apoi singur încă vreo 18 până în T3. Picioarele au început încet-încet să țipe. Cu toate astea, am scos 10km/h pe primii 30 km. Deci vreo 3h și ceva….Apoi a venit urcarea, după T3. 10 km în 3h…groaznic.

    Eram epuizat și știam că greul din alergare acum începe. Aveam de străbătut cam 2.5 km prin centrul orășelului Livigno. Aici s-a întâmplat ceva superb. O domnișoară cu o bicicletă venea către noi și ne-a spus că ea ne va escorta până la ieșirea pe munte.

    Eram noi și încă o pereche de francezi. Fiind doar 200 de participanți, dintre care am aflat la sfârșit că jumătate au renunțat, iar vreo 20 au terminat pe traseul de jos, vă dați seama că nu era îmbulzeală de atleți pe lângă noi.

    Avea un fluier din care sufla de zor și atenționa lumea pe strada principală.

     „Watch out people! Runners coming through!”, iar toți ne făceau loc aplaudându-ne – “Bravi, campioni!”

    A fost parcă din altă lume. Alergam încet, dar ne simțeam ca și când eram vedete pe locul 1. Nu cred că cei ce ne făceau loc aveau vreo idee că suntem în cursa aia de la 5 dimineața, și totuși în viața mea n-am mai primit asemenea salut.

    Urcarea a început ca un tăvălug. În 4 labe, pe o potecă ce mergea direct în sus, cam la 45 grade.

    Urcăm vreo sută de metri și vedem o pereche coborând (era întuneric deja, aveam doar lanternele frontale aprinse). Îl întreb pe tip ce-i cu ei și-mi spune că nu poate să continue. Că au renunțat.

    Pe naiba, hai măi, ai făcut 230km azi și nu mai poți să faci încă 10 mergând? Părea foarte resemnat însă, ne-a spus ca în nici un caz nu merge mai departe, că are stomacul blocat și nu se simte bine deloc.

    Trecem de ei, pe o cărare care s-a domolit doar vreo 2 km, apoi 7-8 km de chin total. Să urci pieptiș o pârtie neagră, în momentul ăla, ni s-a părut tortura supremă. Trebuia să străbatem 10 km cu 1200m diferență de nivel. Adică enorm de mult. Când mai aveam vreo 5 km, am văzut telecabina cu care urma să ne întoarcem de la Carosello 3000. Avea și o oprire intermediară fix lângă noi, unde am tot sperat că Alina se va sui și ne va aștepta sus, la poartă. Dar n-a vrut și a continuat supliciul, cu toate că în ziua aia nu se simțise bine deloc.

    Priveliștea de sus, de deasupra lui Livigno era superbă

    /

    Ultimii 3 km i-am făcut cam în ritm de 20min/km. Adică 3km/h. Nu mai voiam decât să vedem poarta de finish și să se termine. Eram un pic demoralizați, iar întâlnirea cu un competitor care dădea la rațe nu prea a ajutat. În schimb, apropierea porții și auzul vocii crainicului ne-a adus un pic inima la loc. Eram atât de epuizați, așa că imediat după trecerea liniei de sosire am intrat în clădirea telecabinei, deoarece se făcuse și frig afară. Nu cred că m-am gândit de 2 ori să mai rămân la poze…

    Tipa cu microfonul de la finish ne-a făcut o surpriză plăcută. Ne-a întâmpinat în limba română – Bine ai venit Dragoș! – chiar vorbeam cu Alina, ce mișto ar fi să ne zică ceva în română…Tania Branzanic (@tania_sports_announcer) știe 6 limbi, e vocea All xTri, IronMan și a altor competiții. Născută în România, mama ucraineancă și tatăl român. Acum e stabilită în Elveția.

    Ne-am revăzut cu ea și a doua zi la festivitatea de premiere când ne-au chemat pe toți pe scenă și ne-au felicitat. O ceremonie impresionantă, nu puteam să nu mă simt mândru.

    Motto-ul de pe medalie e – “You`re an ICON”

    Am fost 3 români. Toti 3 am terminat sus. A fost o zi bună.

    Recente

    RECOMANDĂRI

    spot_img

    Abonare la newsletter

    Intră în clubul SportID. Te așteaptă noutăți, oferte și multe surprize.