Despre xTri, calea mea către această nebunie, cum și mai ales de ce, am povestit aici:
Acum să trecem direct la povestea unei experiențe memorabile și voi începe cu un wowwwwww! Și mă refer la locurile în care se desfășoară această cursă. Țara e Scoția, regiunea – Highlands, zona nordică a țării unde majoritatea locurilor sunt într-un stadiu minim (spre inexistent) al influenței umane. Mie unul Highlands mi-a adus aminte de filmul Highlander – dacă mai țineți minte – Nemuritorul, ăla cu Christopher Lambert în rolul principal. Și în film peisajele erau ireale. A fost filmat în zona asta.
Am aterizat dimineața în Glasgow și, cu o mașină închiriată, am pornit la un drum de vreo 5h spre Highlands (adică NW). După ce am trecut de Inverness, peisajul s-a schimbat treptat, ajungând de la șosele și sute de mașini – la drumuri singuratice pe care se circulă pe o singură bandă pentru ambele sensuri, având la cateva sute de metri niște Passing Point-uri, adică locuri unde drumul se lățește, iar unul dintre șoferi se trage pe lateral făcându-i loc de trecere celuilalt). Clar ceva ce n-ar funcționa la noi 🙂
Temperatura exterioară a fost cam 13-15 grade, mai răcoroasă un pic, decât cele 30 grade de la București.
Am avut norocul de a extinde un pic perioada călătoriei datorită avioanelor. BlueAir did the job. Fără surprize. Ajuns acolo joi, întors marți. Așa că am avut vreo 2 zile (puse cap la cap) pentru a explora zona. Era păcat să n-o facem, nu-mi închipui că aș fi ajuns acolo fără această cursă.
Echipa exploratoare a fost întregită de inca 2 prieteni din Londra. Daniel, pe care-l știu de ani de zile, și Tatyana, prietena lui, pe care am cunoscut-o în aeroport. O persoană foarte drăguță, cu care atât eu cât și Alina am avut o chimie foarte bună. Dream team for my support team.
Așadar, am început excursia joi, cu un drum de 5h către Torridon. După cum spuneam, peisajul s-a schimbat total după Inverness. Dar inainte de asta, ne-am oprit să verificăm echipamentul de cursă, aici fiind ultimul oraș unde cică puteam găsi magazine de munte sau piese de bicicletă.
În manualul cursei se specifică ce e necesar să iei pe zona de munte, dar nu mi-era foarte clar cu geaca de ploaie.
Luasem de la Decathlon din București geaca și supra-pantalonii impermeabili, la un preț de 80ron setul. În Inverness doar geaca era 55 lire…deci să spun doar că oamenii de la magazin și-au dat cu părerea că sunt ok astea pe care le avem noi.
Am mai luat și un termos, mă gândeam că o să am nevoie de un ceai cald pe timpul cursei. Nici n-aveam idee ce mișcare bună a fost asta. Când am ieșit de la înot ăla cred că m-a pus pe picioare.
Revin. Scoțienii sunt oameni mișto, iar în Highlands, chiar prea mișto. Calmi, calzi și vorbăreți. Fix așa cum ți-ai dori să fie gazdele tale atunci când ești în concediu.
Am bifat ceva locuri de mâncat, Daniel a vrut să explorăm câte unul în fiecare zi/seară. Bună idee, pentru că atât restaurantele au meritat din plin, cât și drumul până la ele.
Iar cazarea, f….ing awesome! Zona e clar subdimensionată pentru cazare pe parcursul unui asemenea eveniment. 250 de atleți vin aici cu familiile și prietenii lor. Satele din împrejurimi au câteva case. Torridon-ul, cel mai mare (si punctul de finish al cursei) are vreo 15 case. Noi am stat in Annat, care are vreo 4.
Cea mai frumoasă încăpere era Observatory-ul, adică o verandă cu vedere asupra golfului Torridon.
Aici s-au băut berile dinainte și după cursă. Și s-a râs, și am făcut alte planuri.
Vineri dimineața, înregistrarea la cursă s-a făcut simplu, fără evenimente. În afara de un cap dat de mine într-o țeavă, eveniment ce s-a lăsat cu un mare cucui.
Dupa-amiaza a urmat ședința tehnică unde ni s-a explicat cum Highlands este tărâmul ploilor și al vântului, iar vremea se poate schimba la 10 minute, din cauza asta cerându-se acel echipament de suport pe traseul de alergare. Apa lacului, ziceau ei, va fi intre 11-13 grade. Iar lacul avea ieșire la ocean, așa că avea flux și reflux. Avea și meduze. Avea și valuri, și pe mă-sa, că pe mine m-a spart înotul…
Cum scrie pe site – Cold and jellyfish infested waters. Io credeam că-i la mișto, să mai sperie tineretul…
Am uitat sa menționez un lucru care probabil mi-a salvat toată cursa. Vineri dimineață a fost un „Social swim” in Shielaig – localitatea unde se termina înotul. Mai bine că nu m-am dus, fiindcă aș fi avut mari dubii dacă să mai intru în cursă sau nu. Și nu glumesc!
La ședința tehnică au făcut o recunoaștere rapidă a întregii curse, cu ceva sfaturi din edițiile trecute. Nimic special. Doar că e o competiție prietenească, cu un puternic iz comunitar. Adică sunt o comunitate unită, o „familie”. Și ăsta a fost și sentimentul meu pentru următoarele zile. Organizatorii sunt niște oameni faini, cu un simț dezvoltat al umorului.
Au spus că nimeni nu s-a pierdut vreodată în cursă. “You have to be a real moron to get lost”…au spus
Cred că aveau ceva și cu rulotiștii. Dar totul era spus cu un așa ton umoristic, încât nu te puteai supăra, nici dacă era vorba de tine.
Iar directorul de cursă și cel comercial erau îmbrăcați în kilt-uri, așa că momentele funny erau bine combinate de recuzită.
Un alt amănunt important mi s-a părut cut-off-ul de la T2A (punctul de alergare la intrarea în traseul montan), adica la km 17 de alergare. Dacă erai acolo până în 11h de la începutul cursei, intrai pe High course, dacă erai între 11 și 13h, intrai pe Low course iar dacă erai peste 13h – Pa puiu!
High-course – tricou albastru de finisher
Low-course – tricou alb de finisher
De fapt, high-course era mai facil un pic decât low course, ambele fiind trasee montane. O chestiune doar de palmares. Ambele tricouri trebuiau muncite din plin.
Menționez că mă simțeam în cel mai înalt punct al pregătirii mele fizice și mentale. Flabio Carmona și Seven Sport Club s-au ocupat de pregătirea fizică, planul de antrenament, sfaturile de cursă, etc., iar Pavel Virgil Therapy m-a frăgezit bine la musculatură și recuperare fizică. Nici o crampă n-am avut, ceea ce a fost wow!
Și iată că vine și dimineața cursei. Scularea la 1AM pentru pregătire și mâncare, plecat de acasă la 2.45AM, ajuns la start la 3AM, pus bicicleta în tranziție și ridicat cip până la 3.45, apoi în autobuz la 4AM și ajuns pe pajiștea de unde s-a dat startul la 4.40AM. A început și ploaia. Au cântat cimpoierii și au dat foc la simbolul cursei. Totul a fost ca un ritual, mi-a plăcut maniera în care s-au desfășurat lucrurile la start. Am început să mă pregătesc. Costumul de neopren, mănușile și șoșonii…Blindaj serios. Mă uitam în jur și cam toți făceau la fel. Curajoșii nu aveau mănuși sau șoșoni. Dar probabil, obișnuiți cu apele din zonă…oricum majoritatea participanților sunt locali sau din zone nordice.
La conferința de presă ni s-a spus ca în jurul orei 5AM începe și fluxul, deci apa rece vine dinspre ocean. Genial!
Ne-au spus să ne îndreptăm către apă pe la 4.50. Am încercat să fac un mic înot de 50 m dus-întors și: groază! Mi-a înghețat fața instant. Nu mai întâlnisem așa ceva. Brusc m-a luat panica. Cum dracu’ să stau eu în apa aia 1h? Așa la mijitul zilei?
Mintea mea era brici. Trebuia să fac cumva să străbat cei aprox 3.5 km fără să ridic mâna. Pe mal unul dintre organizatori ne-a spus la megafon să avem mare grijă în apă. Dacă e să ridicăm mâna (în semn de abandon) să o facem din timp. Kayak-iștilor le va lua ceva timp să ajungă până la noi, în cazul în care sunt la câteva zeci de metri depărtare sau alți competitori sunt între noi și ei. Apoi, s-ar putea să îngheți așa de tare încât să nu mai poți ridica mâna. Deși costumul de neopren te va ține la suprafață, tot ai putea păți ceva nasol. Oricum eram deja cât se poate de îngrijorat.
Mereu îmi spun că va veni și sfârșitul zilei, și atunci aș vrea să știu că am dat tot ce-am putut.
2 minute, apoi un minut, apoi 15 secunde și Start! Am pornit ca din pușcă. Am încercat să țin un ritm, dar după vreo 150-200 m am început să iau apă serios. Și pe gură și pe nas. Mi-am dat seama că nu-mi mai controlez mușchii feței. Și era al naibii de sărată.
De atunci a început calvarul. Crawl până îmi îngheța fața. Apoi spate. Dar îmi intra apă rece pe la gât, pe șira spinării. Și îmi îngheța spatele. Apoi pe lateral. Apoi bras. Dar erau valuri și-mi intra apa direct în nas.
Mă gândeam că unii dau bani pe aerosoli. Eu am pe gratis. La 5AM, într-o apă înghețată, și mai aveam vreo 3 km de parcurs. Bă, ești un prost! Cine dracu’ te pune la d-astea? Nu poți să fii și tu ca toți ăilalți? Ironman nu e îndeajuns de bun? Îi vedeam pe cei din față îndepărtându-se, iar eu mă chinuiam să supraviețuiesc…Ridică mâna! N-auzi? Ridică mâna. Nimic în lumea asta nu merită asemenea chin. E doar o cursă, mai sunt multe altele.
Când mai aveam cam o treime (de parcă mai puteam să evaluez), îmi înghețaseră de tot brațele și labele picioarelor. Abia așteptam să o văd pe Alina….trebuie să ajung la mal!
Atunci s-a întâmplat ceva. Fix când mă întorceam de pe spate pe față, am dat cu ochii, cam la vreo jumătate de metru fix sub mine, de o meduză uriașă. Meduze erau peste tot. Dar d-alea mai mici, de vreo 10cm. Asta cred că avea vreun metru în diametru, iar tentaculele ei roșii se duceau în adânc, nu le-am văzut capătul. Citisem undeva că meduzele de genul ăsta se pot lua după tine, dacă le zgândărești, și te pot înconjura cu tentaculele lor. Așa că mi-am retras mâna și am trecut cu mare frică peste ea. Ce naiba, parcă nu era destul de grea situația…
Cu vreo 500m înainte de finish, am trecut prin cel mai dificil moment al zilei. Nu mai aveam nimic în mine. Mâinile nu mă mai ascultau și deja eram pe jumătate inconștient. Nu mai credeam că pot ieși din apă, mi se părea imposibil. Distanța era prea mare, iar eu parcă nu mai înaintam nici măcar un metru. M-a cuprins un sentiment de căldură, acela pe care îl ai în fața morții iminente. Nu am cum să-l confund. Am avut 2 astfel de momente în viața mea. Într-o clipă, toate simțurile ți se ascut. Mintea preia controlul unui corp inert. Dacă în Sahara m-a ajutat un alt participant să trec peste o vale cu 57 grade și soare, trezindu-mă pur și simplu dintr-o stare de delir, aici ceva în mintea mea, ce nu pot să-mi explic, m-a împins. Au fost poate cei mai grei 500m înotați în viața mea.
Hai, nu te plânge și dă-i drumul. Te așteaptă o zi întreagă de cursă în față. Și te-ai antrenat „doar” vreo 6 luni pentru asta. Așa mă motivam…sperând totuși că sunt în cut-off (2h15min).
Vă las pe voi să apreciați performanța ieșirii mele din apă.
Când am ieșit, nu mai simțeam nimic. Alina m-a dezbrăcat, mi-a dat un ceai cald din termos și m-a suit pe bicicleta
Totul cam în 17 min, din care nu-mi aduc aminte mare lucru. Știam doar că trebuie sa mă urc pe bicicletă și să plec. Labele picioarelor mi s-au încălzit cred cam după 100 km pe bicicleta. Atât de bocnă am fost.
Țin să menționez că Celtman a fost pe gustul meu. Muncă la greu. Iar bicicleta este proba mea preferată. Prin urmare, Bărbosul mi-o pregătise deja. Din cei 200 km, ~160 km au fost cu vânt din față și ploi. Vântul a variat, dar în permanență m-a sâcâit. Am întrecut mulți concurenți la biclă, toți sufereau.
Un traseu cu 2.500 m urcare, vânt și ploaie, nu e unul ușor. Să urci cu vântul din față și ploaie torențială e tot ce-ți poți dori. Dar nimic nu se putea compara cu înotul de dimineață. Scăpasem de el și acum eram văr`su lu’ Zorro.
M-am chinuit mult la bicicletă, și totul era în contratimp. Speram să termin proba în max. 7h, să pot recupera ceva din înotul dezastruos. Din păcate, un timp de 7h16min mi-a făcut viața grea cu cut-off-ul de 11h. Eram cam la limită, credeam eu. Acum îmi dau seama că eram un pic peste ea. Alina tot îmi spunea să trag, că sunt în urmă. Așa că am mărit ritmul pe ultimii 50 km, cu toate că vântul nu înceta și începuse și o ploaie torențială de abia vedeam prin ochelari.
Nu știam dacă mai las ceva forță în picioare și pentru alergare. Aș fi putut să pariez că nu.
Dar cred că mintea a fost deasupra corpului. Picioarele făceau în momentul ăla ce dicta mintea.
Tranziția biclă – alergare am făcut-o cât de rapid am putut. Cam 6 min. De aici aveam 1h pentru cei 17 km de alergare (tot pe un munte, dar mai mic). Cam 7 km urcare, 5 coborâre și 5 plat-ondulat. I-am alergat cu inima-n gât, întrecând tot ce am întâlnit în cale. Ceilalți concurenți erau fericiți că intră în cut-off-ul de 13h și se mirau de mine că alerg. Dar gândirea mea era aceeași ca de dimineață. Să știu că am dat tot ce am putut. Apoi, speram că dacă vremea nu e rea și mă rog de organizatori, poate îmi fac un rabat și mă lasă pe high course. Asta dacă ajung în sfertul academic…(mintea mea așa funcționa în acel moment, îmi creasem deja propria realitate). Am tras ca un nebun, mi-aduc aminte că mă uitam pe ceas și aveam pulsul peste 160. Ceea ce e foarte mult pentru o cursă de genul ăsta.
Când mai aveam vreo 300 m până la T2A, o văd pe Alina pe drum. Mi-a spus că au trecut cele 11h și că totul va fi bine. Am alergat împreună până la punctul de tranziție. Acolo ni s-a spus că suntem cu 14 minute întârziere și de aceea nu e posibil să intrăm pe high course. Dar au încercat să ne convingă că e fantastic ce facem și că traseul pe care-l vom urma e un pic mai dificil decât celălalt. Așa că hit the road, Jack…!
Am avut o cădere psihică, dar mi-am amintit că oamenii ăștia (nr. echipa mea de suport) au stat toata ziua după mine și le sunt dator cu o alergare împreună. Drept urmare, le-am propus Alinei și lui Daniel să alerge împreună cu mine acești ultimi 17 km.
Au fost de acord și am pornit. Un măr mâncat într-o doară însă mi-a blocat instantaneu stomacul. Mi-a luat ceva să-l deblochez, cu tradiționala Coca Cola și niște covrigei sărați (și o vizită în tufișuri, dar să nu spuneți nimănui-:)
Am urcat cam 4 km. Odată ajunși sus, m-am înviorat. Traseul însă era foarte pietros, practic nealergabil. Asta pentru încă vreo 3 km. Ei au folosit acest timp pentru a face niște fotografii geniale. Peisajul era incredibil. Asta-i diferența dintre xTri și Ironman. Frumusețea traseului.
La Ironman faci ture de alergare de 5/10 km, ca șoarecele, la xTri alergi pe munte, liber și de cele mai multe ori singur. My kind of joy…
După ce traseul a devenit mai lin, le-am spus Alinei și lui Daniel să alerge, iar eu încerc să mă țin după ei. A ținut faza, așa că am mai ajuns câțiva alergători din urmă. După care a început ploaia. Torențială. La naiba, acum era chiar plăcută. Tot ce-mi doream era să nu-și scrântească nici unul dintre noi vreo gleznă prin pietrele alea. Lucru care nu s-a întâmplat.
Am ajuns rapid în ultimii 2 km de alergare, pe drumul asfaltat ce ducea până în Torridon, la poarta aia mult visată, pe care scrie FINISH.
Atunci a încetat și ploaia și a apărut un curcubeu superb. Eram cu Alina…în al 9-lea cer.
Ziua aia lungă trecuse. Nu mă mai interesa nimic, experiența fusese din altă lume. Una care ne-a apropiat pe mine și pe Alina și mai mult. Iar Celtman-ul s-a dovedit mult mai dificil decât am crezut, cu un start cât se poate de oribil și un finish de excepție, așa cum se cuvine într-o cursă de 15h din circuitul xTri.
Nu recomand nimănui Celtman. E o cursă brutală și traumatizantă. Câteva luni după ea am avut coșmare de la înot. Și dacă totuși ar vrea cineva să o facă, întâi sa faca multe alte xTri-uri mai omenesti. Din cauza vremii, aici e incercarea suprema.
Urmează Icon-ul, o altă cursă din circuitul xTri, în Italia – Livigno. Are și aia „frumusețile” ei…:) What the hell, more fun is always welcome!
Credit foto – arhiva personală Dragoș Georgescu
