Unii mănâncă ciclism pe pâine așezați confortabil în sufragerie. Aceștia sunt adevărații devoratori de mari tururi. Ei sunt o enciclopedie în materie de etape, câștigători, strategii și statistici. Când arăți orice urmă de nesiguranță la capitolul cățărări celebre, dau ochii peste cap și încep să turuie istoria etapei respective din anul curent și din trecut. E minunat să discuți cu ei, afli o grămadă de lucruri de care n-aveai habar. Totuși, nu cumva să-i întrebi ceva de genul: ce urcare ți s-a părut mai grea, A sau B? O să ai o surpriză…
Mai există o altă categorie, care învârte roțile pe oriunde poate, indiferent de anotimp. Nu vor ști să îți spună cine a câștigat Turul Franței acum 5 ani, dar îți vor putea povesti cu lux de amănunte cum s-au simțit pe o anumită urcare. Fie că a fost la fața locului, fie că a încercat-o pe home-trainer, i se va lumina privirea când se îți va descrie cum i-au ars picioarele pe ultima porțiune.
Noi visăm să îmbinăm ambele categorii, să cucerim cățărări mitice, dar să le descoperim și istoria. Ba mai mult, să ne înclinăm cu respect în fața marilor cicliști ai lumii, care au transformat acest simple drumuri în rute legendare.
Ar fi nedrept și de fapt imposibil să facem un clasament, așa că am ales o ordine pur aleatoare.
Col du Tourmalet (2115 m, Pirinei, Franța)
Col du Tourmalet, denumit și Gigantul Pirineiior, nu poate lipsi din lista obligatorie a cățărărilor din Franța pe care trebuie să le faci. Este cea mai înaltă trecătoare montană din Pirineii francezi și a fost inclusă în Turul Franței de cele mai multe ori, începând cu anul 1910 când au fost introduși Pirineii în tur și având peste 80 de apariții. Primul ciclist care a ajuns în vârf a fost Octave Lapize, care a câștigat și clasamentul general la Paris. Tot el i-a catalogat pe organizatori drept criminali.
Sursa foto: Mihai Pavel
Sursa foto: Mihai Pavel
Tourmalet poate fi urcat fie dinspre est, fie dinspre vest. Partea de vest este mai lungă, are 19 km și are o pantă medie mai abruptă de 7,4%. Urcarea dinspre est are 16,5 km și începe cu un gradient mai mic, dar include secțiuni de peste 10% pe ultimii 10 km.
Sursa foto: Mihai Pavel
Dacă-i întrebi, mulți francezi îți vor spune că Tourmalet se traduce prin „călătorie neplăcută” sau „ocol neplăcut” pentru că în franceză tour = „călătorie” iar mal = „rău”; totuși, limba corectă din care ar trebui făcută traducerea este dialectul gascon, nu franceza, dată fiind locația muntelui, în regiunea Gascogne. Astfel, tour = „distanță”, iar mal = „munte”.
În același timp, Tourmalet este și numele unui sortiment de brânză din lapte de oaie produs în acești munți.
Tourmalet este un loc special, aproape sacru pentru cicliștii din întreaga lume.
Col du Galibier (2,642 m, Rhône-Alpes, Franța)
Alt monstru al cățărărilor din Franța, acest traseu poate fi urcat din două părți, deși ascensiunea tradițională este dinspre nord. Urcarea începe în Valloire și urcă 17,6 km cu o pantă medie de 7%. Fondatorul Turului Franței, Henri Desgrange, se pare că a avut o plăcere sadică să-i vadă pe cicliști suferind pe Galibier, motiv pentru care această trecătoare a apărut de atâtea ori în Tur.
Sursa foto: Mihai Pavel
Galibier a fost probabil folosit din vremuri preistorice ca punct de trecere dintre două mari văi alpine, iar mai târziu pentru traversarea armatelor și a călătorilor.
Drumul pentru căruțe a fost deschis în 1879, iar tunelul în 1891. Turul Franței a poposit aici pentru prima dată în 1911. De atunci, Galibier a fost inclus în cele mai prestigioase etape ale Turului, fiind binecuvântat cu amprenta celor mai mari nume. Rutierii care au ajuns primii în top sunt: Fausto Coppi, Eddy Merckx, Federico Bahamontes, Joop Zoetemelk, Luis Ocaña, Marco Pantani, Andy Schleck, Primož Roglič, Nairo Quintana, Warren Barguil, Anthony Perez.
Sursa foto: Mihai Pavel
În vârf este un monument dedicat fondatorului Turului Franței. În fiecare an, ciclistul care ajunge primul în vârf, câștigă Premiul Henri Desgrange.
De ce este Col du Galibier una dintre cele mai grele urcări din Turul Franței? Nu se poate ajunge aici fără să parcurgi Col du Lautaret dinspre sud, sau Col du Télégraphe dinspre nord. În plus, se află la 2.645 de metri altitudine, care este de obicei cel mai înalt punct al turului.
Alpe d’Huez (1860 m, Auvergne-Rhône-Alpes, Franța)
Alpe d’Huez a apărut de mai multe ori în Turul Franței, fiecare dintre cele 21 de curbe purtând numele unor cicliști profesioniști care au ajuns primii în vârful urcării de 13,2 km. Panta este destul de necruțătoare de la început, iar cele mai abrupte secțiuni sunt în primii 2 km ai urcușului, care începe în orașul din vale Bourg d’Oisans. Panta medie este de 8%, iar diferența totală de altitudine este puțin peste 1000m.
Întrebați orice iubitor al ciclismului profesionist care e cea mai faimoasă urcare a Turului Franței și mulți vor vorbi despre celebrele ace de păr ale Alpe d’Huez. Legenda ciclismului italian Fausto Coppi a fost primul care a cucerit această ascensiune brutală în cadrul turului și de atunci acest segment a devenit și a rămas popular.
Sursa foto: Mihai Pavel
În 2013, Chris Froome a clacat pe această urcare, înainte ca Richie Porte, colegul lui de echipă să-i ofere un gel.
Gradientul maxim al cățărării este de 13% și are o medie de 8,1%, dar cele 21 de curbe constante îți vor stoarce toată energia. Urcarea vine invariabil la sfârșitul unei etape montane epuizante.
În 2001, Lance Armstrong părea vulnerabil la începutul etapei, de parcă ar fi fost într-o zi de pauză. La începutul urcării pe Alpe d’Huez, Armstrong s-a plasat în fața grupului fruntaș, s-a uitat înapoi la Jan Ullrich, l-a atacat, l-a depășit și a continuat câștigând etapa. Acest moment a devenit cunoscut sub numele de „The Look”.
Sursa foto: Mihai Pavel
Sursa foto: Mihai Pavel
În mod obișnuit, echipele care au cicliști ce concurează pentru clasamentul general cresc ritmul înainte de începutul urcușului, unde se află și una dintre cele mai abrupte pante. Echipele își aliniază membrii unul după altul, în fața liderului și vor trage până când acesta va fi în postura de a câștiga etapa.
Mont Ventoux (1909 m, Provence, Franța)
Franța are enorm de multe ascensiuni extraordinare, care îl includ evident și pe uriașul din Provence, Mont Ventoux. Există trei rute diferite pentru a-l urca, iar traseul către sud prin Bedoin este cel mai popular. Mont Ventoux începe destul de ușor, apoi panta crește și simți că picioarele îți sunt de-a dreptul pedepsite. Mai aproape de vârf, urcușul se deschide către un peisaj dezolant, de parcă ai fi pe lună, iar celebrele roci albe reflectă căldura, făcând atmosfera și mai fierbinte.
Lungimea cățărării este de 20 km, cu o pantă medie de 8% și un total aproximativ de 1500 m diferență de nivel.
Faima i se trage și de la observatorul colorat în roșu și alb, care se află în vârf (utilizat acum de forțele aeriene franceze ca far de comunicare).
Amintit pentru moartea sa tragică și prematură, pe 13 iulie 1967, în timpul ascensiunii pe Mont Ventoux, Tom Simpson este un deschizător de drumuri pentru cicliștii britanici. El a avut o carieră scurtă dar fructuoasă, în care a devenit medaliat olimpic, a câștigat 3 curse clasice și a devenit campion mondial în 1965. Din cauza oboselii acumulate în zilele anterioare din tur, asociată cu amfetaminele și căldura specifică pe Mont Ventoux, Simpson s-a stins la doar un kilometru de linia de sosire. Monumentul dedicat sportivului britanic se găsește în dreapta, pe urcarea de la Cabana Reynard.
Victoria lui Chris Froome în urcare a fost una dintre cele mai memorabile etape ale triumfului său din Turul Franței în 2013.
Vremea poate fi foarte imprevizibilă aici. E foarte posibil să treci de la canicula de Provence, la cu furtună de zăpadă. Stația meteo a înregistrat unele dintre cele mai mari viteze ale vântului, recordul fiind de 320 km/oră în 1967.
În 1988 Christian Pic a avut ideea de a escalada Mont-Ventoux pe toate cele 3 drumuri principale într-o singură zi. După ce a testat el însuși această aventură, a fost convins că fiecare ciclist antrenat rezonabil va fi capabil să îndeplinească provocarea fără prea mult efort. Ciclistul care reușea această nebunie avea să fie certificat drept Cinglé du Mont-Ventoux (franceză: nebun de Mont-Ventoux).
În 1998, crearea unei a doua opțiuni a oferit comunității Cinglés posibilitatea de a deveni Galériens, adăugând o a patra urcare prin faimosul traseu forestier. Aceasta era una dintre alte aventuri pe care Christian o îndeplinise cu 10 ani în urmă.
Într-o etapă ulterioară, Florence Girard a devenit prima Bicinglée în 2007, răspunzând la apelul lui Christian de a adăuga o nouă opțiune, care să includă 6 ascensiuni pe toate cele 3 drumuri de asfalt într-o singură zi.
Expresia „Cinglé du Mont Ventoux” a devenit atât de populară încât acum face parte din vocabularul de zi cu zi din regiune. „Astăzi, voi face un „cinglé””, înseamnă că îți propui să urci muntele de 3 ori. Dar pentru a fi inclus în clasament, trebuie să te înregistrezi, să realizezi traseele conform regulilor și să fii validat de către președintele clubului. Comunitatea se mândrește cu peste 17.000 de cicliști din 70 de țări.
Passo dello Stelvio (2757 m, Trentino – Alto Adige/Lombardia, Italia)
Nu se poate să nu fi văzut măcar o poză a impresionantului Passo dello Stelvio cu cele 48 de ace de păr (urcarea din est). Este un drum fabulos de frumos, dar este realmente chinuitor. Probabil de aceea atât de mulți cicliști doresc să îl facă. Urcarea de la Prato are 24 km, urcă de la 931 m până în vârful epic de 2.758 m, gradientul mediu fiind de 8%. Acestea sunt ingredientele care formează una dintre cele mai grele urcări pe șosea din Europa.
Folosită în mod regulat în Giro d’Italia, această cățărare este și una dintre cele mai frumoase din lume.
Ajungând la o altitudine atât de mare, frumusețea acelor de păr scăldate de soare maschează realitatea urcușului, cu drumul adesea îmbrăcat în zăpadă și vremea departe de a fi previzibilă.
Când este folosit în Giro d’Italia, Stelvio apare de obicei în mijlocul unei etape. Este temut și respectat de pluton.
Stelvio Bike Day are loc anual la început de Septembrie, când legendarul drum este închis pentru traficul motorizat și traseul este doar al bicicliștilor. Nu este o cursă, ideea e să fii acolo și să te bucuri de traseu.
Stelvio este o aventură obligatorie pe lista oricărui ciclist, cu mii de oameni care se îngrămădesc pe pantele sale în fiecare an.
Col du Télégraphe (1566 m, Auvergne-Rhône-Alpes, Franța)
Col du Télégraphe leagă Saint-Michel-de-Maurienne la nord și Valloire la sud, formând, de asemenea, un punct de acces pe Col du Galibier prin partea sa nordică.
Traseul este adesea folosit în timpul ascensiunii pe Col du Galibier din Turul Franței și așa a devenit popular. Dinspre nord, urcușul are o lungime de 11,8 kilometri, cu 856 diferență de nivel și o pantă medie de 7,3% și un maxim de 9,8% în vârf. Dinspre sud, traseul începe din Valloire și are o lungime de 4,8 km cu un gradient mediu de 3,4% și 165m de urcare.
Col du Télégraphe a fost folosit pentru prima dată în Turul Franței în 1911, iar primul ciclist care l-a cucerit a fost Emile Georget.
Atacul lui Marco Pantani pe Col du Télégraphe și apoi pe Galibier, singur în ploaie, când a preluat controlul asupra Turului din 1998 este poate cel mai istoric moment al urcării. Urcușul lung și anevoios devine mult mai abrupt în ultimii 10 km, urcă la Plan Lachat și se ajunge la pante de peste 10%. În plus, nu prea poți vedea vârful decât în ultimii kilometri.
Coborârea poate fi mai brutală decât urcarea propriu-zisă, cu riscul de a face hipotermie dacă nu ai straturi suplimentare.
Monte Zoncolan (1750 m, Friuli-Venezia Giulia, Italia)
Folosit de mai multe ori în Giro d’Italia, Monte Zoncolan este îngust, are tuneluri întunecate și curbe descurajante.
Urcușul chinuitor are un gradient mediu de 12% pe o distanță de 10 km, dar cu secțiuni care depășesc 15%, ajungând la maxim 22% și adunând astfel 1.203 de metri în altitudine. Acest lucru ar fi suficient pentru a-l defini drept una dintre cele mai grele urcări din Europa. Dar totuși, nu ar ilustra întreaga sa imagine. Pentru a înțelege cu adevărat ce brută absolută este această urcare, ar trebui să ne uităm în mod special la porțiunea dintre kilometrul 2 și 7. În acei 5.000 de metri, gradienții sunt întotdeauna peste 15%.
Monte Zoncolan a fost folosit pentru prima dată în Giro în 2003, când ciclistul italian Gilberto Simoni a câștigat etapa. Patru ani mai târziu, Giro a revenit la această ascensiune și Gilberto Simoni a ieșit victorios din nou, dând temporar urcușului porecla de Monte Simoni.
În 2010, plutonul a urcat muntele pentru a treia oară, iar Ivan Basso a câștigat și a ajuns pe locul al doilea în clasamentul general. Anul următor, urcarea către Zoncolan a avut un nou câștigător, Igor Anton, care l-a învins pe Alberto Contador.
Alto del Angliru (1573 m, Asturias, Spania)
Profilul și descrierile existente rareori îi fac dreptate lui Angliru. Alberto Contador, câștigătorul unei etape care s-a terminat la Angliru în Vuelta 2008, l-a descris ca fiind cel mai greu munte pe care l-a urcat vreodată – mai dur decât Zoncolan, dat fiind că panta este atât de inconsecventă.
Urcarea are doar 12,5 km lungime, cu o pantă medie de peste 10%, o diferență totală de nivel de 1266 m; cu toate acestea, primii 6 km au o medie de doar 6%, fiind o ascensiune grea în partea de final. Adevărata cățărare începe imediat după popasul de la Via Pará. După o jumătate de kilometru, drumul ajunge la Les Cabannes, o porțiune de 400 m care atinge uneori o pantă de 22%.
De aici urcușul scade foarte rar sub 11% până la marcajul de 12 km. Există și alte rampe semnificative la secțiunile numite Llagos (14,5%), Les Picones (20%), Cobayos (21,5%), Cuena les Cabres (23,5%), El Aviru (21,5%) și Les Piedrusines (20%), dar drumul se domolește în ultima jumătate de kilometru.
În 2017, Alberto Contador a oferit un adevărat răsfăț pentru fanii spanioli în etapa 20 și și-a încheiat cariera de succes cu o victorie în ultima sa cursă înainte de retragere. A atacat în partea de jos a chinuitorului Alto de l’Angliru și reușit o performanță solo memorabilă. Chris Froome a câștigat clasamentul general.
Ciclistul american Chris Horner a rezistat unei serii de atacuri ale lui Vincenzo Nibali și s-a îndepărtat în ceața înaltului Alto de L’Angliru pentru a-și oferi un avantaj confortabil înainte de ultima zi a Vueltei a Espana 2013, asigurându-și victoria la general.
Passo di Mortirolo (1852 m, Sondrio, Italia)
Mortirolo sună ca “morte”, moarte în italiană. O urcare necruțătoare și una dintre puținele care au devenit celebre fără a avea final în cățărare. Lance Armstrong a etichetat Passo di Mortirolo drept cea mai grea urcare pe care a parcurs-o vreodată, iar Lucho Herrera s-a referit la Mortirolo ca fiind „cățărarea regină a Europei”. Passo di Mortirolo atinge o altitudine de 1.852 m, fiind situat în Alpii Italieni, nu prea departe de Passo del Stelvio și Passo Gavia. Această urcare legendară este una dintre cele mai solicitante din ciclismul profesionist, fiind folosită de mai multe ori în Giro d’Italia.
Există trei trasee care urcă la Passo di Mortirolo, dar ascensiunea înfricoșătoare de la Mazzo di Valtellina care este folosită în curse, este considerată cea mai grea, cu un gradient mediu de 11% pe 12,4 km, cu secțiuni de peste 18% și nu scade niciodată.
Traseul de la Tolo este atât de abrupt în vârf, încât crestele au fost tăiate în beton, astfel încât vehiculele să poată avea suficientă tracțiune pentru a-l urca. Această rută este folosită în Gran Fondo Stelvio și are secțiuni la 25-30% aproape de final. După ce au parcurs deja 11 km cu 11%, acest lucru este practic imposibil pentru miile de cicliști care participă în fiecare an.
În 2010, Chris Froome a fost descalificat din Giro d’Italia după ce s-a agățat de o motocicletă.
Puțin după jumătatea drumului către vârf, se află un monument al regretatului Marco Pantani, care a murit în 2004. Este o sculptură a legendei în șa care privește înapoi, făcând o grimasă triumfătoare în plină urcare pe bicicleta sa Bianchi. De la moartea lui Marco Pantani, etapele Giro d’Italia care folosesc Mortirolo acordă un premiu special pentru primul ciclist care ajunge în vârf, numit Cima Pantani.
În 2015, Contador a reușit o recuperare faimoasă față de principalii săi rivali Fabio Aru și Mikel Landa, după ce a pierdut timp din cauza unei pene la coborârea din Aprica.
Cicliștii amatori pot urca pe Mortirolo în Gran Fondo Stelvio care are loc în fiecare vară.
Lagos de Covadonga (1120 m, Asturias, Spania)
Cea mai frumoasă urcare din Spania și vedeta munților Picos de Europa, Lagos de Covadonga este folosit în prezent mai mult decât orice altă ascensiune în Vuelta și pe bună dreptate. Este spectaculos din punct de vedere vizual, culminând cu cele două lacuri din vârful urcușului. Peisajul este uluitor, la fel și drumul pe alocuri – cu secțiuni susținute și pante de peste 10%.
În ultimii ani mașinilor li s-a interzis să urce pe acest drum în mare parte a anului. Lagos de Covadonga chiar merită statutul de locul 1!
Această rută este visul oricărui ciclist profesionist: suficient de abruptă pentru a oferi o provocare, dar nu atât de grea încât să te distrugă, suficient de lungă pentru ca tactica să se poată desfășura și fără ca toată acțiunea să aibă loc la sfârșit. Schimbarea pantelor îi ține pe rutieri în priză până în vârf, unde sunt întâmpinați de cele două lacuri care fac parte din Parcul Național Picos de Europa.
Luz Ardiden (1715 m, Occitanie, Franța)
Luz Ardiden este, fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase urcări din Pirinei. Este un favorit al cicliștilor datorită peisajului său pitoresc și a locației excelente, care se înalță deasupra satului Luz Saint Sauveur.
În mod oarecum surprinzător, Luz Ardiden este relativ nou-venită în Turul Franței, fiind inclusă pentru prima dată în 1985. Luz Ardiden a fost scena multor drame de-a lungul anilor, în timp ce profesioniștii se luptă să ajungă în vârful stațiunii de schi. Cu o listă prestigioasă de câștigători, inclusiv Delgado, Indurain, Virenque, Jalabert, Armstrong și alții, proximitatea sa față de Spania o include în lista cu puținele urcări care au fost incluse atât în Vuelta a España, cât și în Turul Franței. În Turul Franței din 2003 Armstrong s-a lovit de un spectator și a căzut pe pantele de început, ducând la o urmărire frenetică și în final la victoria de etapă.
Sursa foto: Mihai Pavel
Sursa foto: Mihai Pavel
Spre deosebire de celebrele cățărări din zonă, în special Col d’Aubisque și Col du Tourmalet, Luz Ardiden este o fundătură, așa că este întotdeauna finalul unei etape. Stațiunea de schi de la Luz Ardiden se află la 1720 m altitudine, la o diferență de nivel de 1010 m față de punctul de plecare din Luz Saint Sauveur. Urcarea are un gradient mediu de 6,9%, dar nu este consecventă pe toată lungimea. Există semnalizare la fiecare kilometru, care indică panta pentru următoarea secțiune.
Urcușul începe cu câțiva kilometri destul de ușori până în satul Sazos. După aceea, înclinația crește, cei 5 km după satul Grust având o medie de aproape 8,6%. Pe măsură ce picioarele încep să sufere, drumul devine mai facil, cu o medie de 6% pentru următorul kilometru. Acest lucru se simte practic ca fiind plat și îți va permite să te recuperezi înainte de urcarea finală.
Ultimii kilometri, odată ce treci de nivelul vegetației, sunt de fapt destul de ușori. Cu o medie de aproximativ 7%, vei merge suficient de încet pentru a putea admira peisajul uimitor.
Sursa foto: Mihai Pavel
Drumul se desparte la puțin peste 1 km de la sosire; alege bifurcația din stânga pentru a continua spre Luz Ardiden (inscripțiile de pe asfalt îți vor arăta pe unde să mergi, în cazul în care nu ești sigur). Odată ajuns în vârf, asigură-te că te duci spre zona mare de parcare din spatele cafenelei (ambele vor fi goale vara); de aici te vei bucura de priveliștea clasică a Luz Ardiden, cu numeroasele curbe care fac urcușurile atât de frumoase.
Col de Peyresourde (1569 m, Occitanie, Franța)
Fiind una dintre cele mai vechi urcări din Turul Franței, apărută pentru prima dată în 1910 și pornind din orașul balnear Bagnères-de-Luchon, Col de Peyresourde este o ascensiune înșelător de dură.
Printre liderii acestei cățărări sunt Fausto Coppi, Federico Bahamontes, Bernard Hinault și Alejandro Valverde. Etapele utilizează în mod regulat ambele părți ale urcușului cu final uneori în stațiunea de schi Peyragudes, care este la doar 2 km de vârful Peyresourde. Cel mai frecvent însă, urcarea este folosită în combinație cu alte ascensiuni extraordinare, precum Col d’Aspin, Col du Tourmalet și Pla d’Adet.
Urcarea de la Avajan este destul de dificilă. Panta este consistentă și permite cicliștilor puternici să intre într-un ritm frumos. Aceasta este partea cea mai puțin pitorească a Peyresourde, cu o mare parte din pantele inferioare acoperite de copaci; cu toate acestea, se deschide spre vârf, ultimii 3 km constând practic dintr-un drum lung și drept, care oferă câteva vederi frumoase ale peisajului rural.
Urcarea din Luchon este mai spectaculoasă. Deși are o lungime de 14,5 km, cu un gradient mediu de doar 6,5% și merge până la 1.569 m deasupra nivelului mării, nu vă lăsați păcăliți de cifre. Drumul urcă direct din Luchon, solicitând continuu picioarele. Cu 4 kilometri înainte de vârf, drumul se deschide dezvăluind munții Midi-Pyrenees cu toate frumusețile lor.
Colle del Nivolet (2612 m, Aosta Valley/Piedmont, Italia)
Aflat în inima Parcului Național Gran Paradiso, Colle del Nivolet este unul dintre secretele Italiei. La 2.612 m altitudine, este printre cele mai înalte drumuri din Europa și totuși, este practic necunoscut, ceea ce nu e chiar un lucru rău pentru cicliști.
Drumul inițial a fost construit în 10 ani (1953-1963) și acum deservește două baraje hidroelectrice. De la Locana pare că e mai mult o călătorie decât o urcare, dar dat fiind că traseul are 40 de kilometri lungime nu este greu de imaginat de ce.
După primii 14 kilometri, încălzirea s-a încheiat, ai parcurs deja 4 ace de păr cu pante de până la 15%. La scurt timp după aceea, este timpul să-ți testezi frica de întuneric. Ai varianta de a alege un tunel de 3,5 kilometri sau drumul vechi care este într-o stare destul de proastă, are secțiuni potrivite mai degrabă pentru ciclocross.
La Ceresole Reale ai ultima ocazie de a te alimenta cu apă. Aici poți să te și odihnești puțin, în timp ce te bucuri de priveliștile lacului Ceresole. După aceea mai sunt 18 kilometri de parcurs și de aici începe adevărata aventură.
Inițial drumul este împădurit, dar pe măsură ce șoseaua șerpuiește, ai o adevărată senzație de aer curat care îți încântă simțurile. Cascade, ghețari, vârfuri montane și animale sălbatice care rătăcesc liber, sunt ingredientele acestui drum legendar.
Pe pantele superioare, înclinația de 10% se simte mult mai grea decât în mod normal, dat fiind vântul cu care trebuie să te lupți. Acest chin te va recompensa, urci pe unul dintre cele mai spectaculoase drumuri imaginabile, flancate de lacuri alpine și cu peste 30 de curbe în ac de păr. Faptul că acest traseu nu a fost niciodată folosit în Giro d’Italia și nici nu are faimă în întreaga lume și nu duce efectiv nicăieri este un avantaj. Aici ești pur și simplu departe de lume, tu, bicicleta și picioarele care cu siguranță se vor văita.
Colle delle Finestre (2178 m, Piedmont, Italia)
A încerca să descrii Finestre în cuvinte este o nedreptate. Pădurea sa densă pare că te invadează în timp ce urci din Val di Susa în nord, serpentină după serpentină, fără ca panta să îți dea vreun răgaz. Cu cât tragi mai tare de tine, cu atât Finestre îți oferă mai mult. Priveliștile munților ți se deschid în față, în timp ce îți alegi trasa ideală pe fiecare viraj și te îndrepți către vârful aflat la peste 2000m.
Colle delle Finestre leagă Val di Susa de Val del Chisone. Drumul este deschis în mod normal de pe 1 iunie până pe 30 septembrie. Panta maximă este de 14% și pe cei 18,6 km ai săi, există nu mai puțin de 55 de ace de păr, cu 1694 m diferență de nivel, procentul mediu fiind de 9,1 %.
Cu 7,9 km înainte de final, asfaltul dispare, aceasta fiind de fapt porțiunea militară a drumului, care a fost folosită pentru a transporta echipament militar. Aparent, ca urmare a popularității sale și apariției sale în Giro d’Italia în 2005, drumul era în condiții și mai proaste după traficul intens de vară. În 2011, Colle delle Finestre a apărut pentru a doua oară în Giro în condiții de drum mai bune.
Col de L’Iseran (2764 m, Auvergne-Rhône-Alpes, Franța)
Col de L’Iseran este o urcare incredibil de lungă, fiind una dintre cele mai mari urcări din Franța și din Turul Franței. Din Bourg-St.-Maurice, are nu mai puțin de 48 de kilometri. Din fericire pantele nu sunt prea mari, ba are chiar și câteva coborâri lungi pe care te poți odihni.
Legând văile Tarentaise și Maurienne din Alpii Francezi, urcarea pe Col de L’Iseran este o călătorie prin minunile Vanoise, cel mai vechi parc național al țării. O parte dintre cicliști preferă să plece din Bourg-St.-Maurice, pentru ascensiunea completă de 48 km, dar trebuie să se confrunte cu prima porțiune a D902 care este un drum aglomerat și cu tuneluri. De la faimoasa stațiune de schi Val d’Isère până în vârf, drumul este mult mai liniștit și dacă îți alegi bine momentul, există toate șansele să ai tot traseul pentru tine.
Fiind una dintre numeroasele urcări mitice de pe fabuloasa Route des Grandes Alpes, care se întinde de la Lacul Geneva până la Marea Mediterană, ceea ce face Iseranul atât de special este că ajungi la 2.764 de metri altitudine, pe cel mai înalt pas rutier din Europa și adevăratul gigant al Alpilor.
Passo Gavia (2621 m, Lombardia, Italia)
Passo Gavia este una dintre cele mai frumoase urcări din Italia și una dintre cele trei rute celebre la care poți ajunge rapid din Bormio, împreună cu Passo dello Stelvio și Mortirolo.
Din Bormio, urcarea pe Passo Gavia nu este cel mai terifiant traseu. Dar caracterul său variat și finalul frumos îl fac să fie un star. Primii 12 kilometri, până la San Caterina di Valfurva, nu adună prea multă altitudine. Până la San Antonio, panta crește treptat de-a lungul unui drum mai larg, cu destul de mult trafic. Urcarea chiar începe după San Caterina di Valfurva, de unde gradientul crește și abia scade sub 7%. Totuși, zonele cu adevărat abrupte sunt foarte rare. Astfel, Passo Gavia rămâne un traseu care poate fi digerat cu ușurință de cei mai mulți cicliști pregătiți în mod rezonabil.
Pe măsură ce urci, suprafața drumului se înrăutățește (din cauza condițiilor meteo uneori dure de aici) și se îngustează. Treptat ajungi în golul alpin și te bucuri de o vizibilitate mai bună asupra împrejurimilor. La Ponte dell’Alpe priveliștea, cu excepția cazului în care ești înconjurat de nori, este complet deschisă. În această ultimă porțiune, urcușul devine din nou mai puțin abrupt și poți admira peisajul sălbatic, chiar dacă trebuie să fii cu ochii și pe suprafața drumului. Curând vei ajunge în vârf unde, lângă biserica de la refugiul Arnaldo Berni, îți vei putea recupera forțele și vei putea admira priveliștea de pe cealaltă parte a muntelui.
Passo Gavia va fi mereu amintit pentru atacul lui Andy Hampsten din 1988 în furtuna de zăpadă care i-a adus victoria în Giro d’Italia, dar urcarea are o istorie mult mai lungă. Pe 8 iunie 1960, Giro d’Italia a ajuns pe Passo Gavia în timpul unei etape de 229 km, care a inclus și Campo Carlo Magno și Passo del Tonale, cu Jacques Anquetil, Gastone Nencini și Charly Gaul luptându-se pentru victoria în clasamentul general.
Col d’Aubisque (1709 m, Pirinei, Franța)
Pirineii oferă în Franța cadrul perfect pentru cicliști. Vârfurile sunt mai accidentate, mai misterioase, drumurile au trafic mai puțin și poți trăi un sentiment puternic de izolare în comparație cu Alpii.
Dintre toate urcușurile din Pirinei, Aubisque este cea mai uimitoare. Frumusețea sa absolută este greu de descris, vârful fiind accesibil prin trei variante de traseu, cu elemente diverse care se combină într-un decor ideal. Dealurile înverzite la nord, munții stâncoși la vest, valea pitorească la est și drumul îngust, șerpuit care trece prin sate și pajiști cu oi și vaci care rătăcesc liber.
Cea mai frumoasă ascensiune este de la Argeles Gazost, prin Col du Solour. După ce ajunge la Soulor, drumul trece în Cirque de Litour, care seamănă cu o potcoavă maiestuoasă ce înconjoară muntele. Urcarea finală până în vârful Aubisque are ca fundal munții cu piscurile stâncoase, ce par acoperiți de zăpadă, chiar și vara.
Sursa foto: Mihai Pavel
Traseul mai tradițional și mai greu începe din orașul Laruns, pe partea de vest a muntelui. Peisajul de aici este plăcut pentru primii kilometri, dar devine cu adevărat spectaculos după ce trecem de stațiunea de schi Gourette. Priveliștea e din ce în ce mai izolată și sumbră – cu excepția unui restaurant și a unor statui care reprezintă biciclete.
Aubisque este mai des învăluit în nori și ploaie decât restul zonelor învecinate. De multe ori poate fi complet senin peste Tourmalet și în vale, în timp ce Aubisque se menține capricios, fiind acoperit de un strat gros de nori. Totuși, în momentul în care norii se răspândesc, vei avea parte de una dintre cele mai spectaculoase priveliști pe care le vei întâlni pe bicicletă.
Sursa foto: Mihai Pavel
Aubisque este o urcare nerepertoriată dinspre vest, iar cele două rute către Soulor sunt de categorie 1. Așadar, este o provocare indiferent de modul în care alegi să o abordezi.
Partea de vest mai dură are un gradient mediu de 7,2% pe 16,6 km, ultimii 8 km având o pantă medie de peste 8%. Din Argeles-Gazost, celălalt traseu popular, sunt 30 km cu o medie de aproximativ 4,3%. Cu toate acestea, aici este inclusă o secțiune semnificativă de coborâre și câțiva kilometri care sunt fie pe plat, fie cu pantă foarte ușoară, deși există și secțiuni de urcare abruptă și susținută.
Aubsique rezumă cu adevărat tot ce este extraordinar legat de ciclismul din Pirinei.
Surse:
