Relația mea cu sportul a început târziu, pe la 36 de ani, vârstă la care capacitatea de învățare nu e chiar praf, dar nu e nici ca în copilărie. Când vine vorba de abilități fizice, motorii, proprioceptive, pot spune că mă aflam printre repetenții clasei. Am povestit aici cum e „să vii în toamnă” la materia educație fizică: https://sportid.ro/prietenia-mea-cu-sportul-o-relatie-complicata/
Ca orice adult sedentar care nu a iubit niciodată sportul (nici măcar la televizor), m-am apucat mai întâi să alerg.
Păi și cum, te-ai trezit așa într-o dimineață cu o dorință nebună de a alerga? Nu, nu am fost Forrest Gump, nici pe departe
Motivația a fost primitivă și irațională. Eram în vacanță la munte și, a doua zi după o drumeție care pe mine mă cam avariase (mental în primul rând), o prietenă a ieșit să alerge. Mi s-a părut ciudat și inutil ce face așa că am întrebat-o: de ceeee? Răspunsul ei: „ca să pot să mănânc mai mult”, m-a pus pe gânduri! Deja vedeam porția de papanași pe care mi-o refuzam ca pe o penitență. Nu mă gândisem niciodată astfel, stăteam confortabil într-o cutie cu gânduri anxioase, într-o ciorbă de “nu”, “imposibil” și “niciodată”.
„Oh, ce tare mi-ar plăcea și mie, dar eu nu pot să alerg. De unde știi, ai încercat vreodată?” Evident că nu…și iată-mă alergând primii 5 km în stilul de melc leșinat.
Chiar dacă fizic mi s-a părut îngrozitor de greu, în mintea mea s-a produs o explozie. Au urmat alergări prin pădure, la munte, pe bandă sau pe asfalt, apoi concursuri timide de 10 km.
Cert e că nu îmi mai aminteam cum era viața mea de dinainte și de ce…
Nu reușeam să mai pricep de ce până la acel cutremur interior, nu aș fi alergat nici măcar 1 km.
Orice poveste cu sens are și obstacole, altfel publicul s-ar plictisi de moarte. Aici intervine episodul cu operația la călcâi, urmat de deplasarea în cârje și reînvățarea banalului mers. Priveam cu spaimă perioada în care îmi era permis doar să înot…Era februarie, iar eu aveam în plan primul maraton montan în iulie. Așadar, cu toată energia concentrată către recuperare, făceam tot ce era necesar pentru a ajunge acolo. Hmm, dar cum? Eu nu pot să înot, chiar dacă practic nu mă scufund, nici nu avansez prea mult prin apă.
Înotam cu greu un bazin de 25 m fără să mă opresc, în stilul broască, fără să bag capul în apă (după operația la ureche în copilărie, fobia de apă era la cote maxime). Întotdeauna când ajungeam, fie la mare sau la ștrand, obiectivul meu era să nu îmi ud părul și să nu îmi intre apă în urechi. Nu prea înțelegeam eu până atunci, de ce te-ai duce la piscină pentru înot și atât. Clar, lucrurile nu stăteau prea bine pentru mine la capitolul înot. Dar nu am avut de ales, mi-am petrecut ore bune înghițind apă la piscină, cu ajutor și sfaturi din partea oamenilor mai experimentați și a prietenilor. Scopul era să îmi recapăt funcționalitatea piciorului.
Bicicleta mi-o cumpărasem cu câteva luni în urmă, aleasă de mine pentru culoare și design. Aveam și eu un vis: să am o bicicletă frumoasă! Dar ce să vezi? De la Pegasul cu frâne pe pedale prin curtea bunicilor și până la mers la munte pe două roți, e cale lungă. Am trecut prin stări diverse : lacrimi, suspine, aruncat cu bicicleta de pământ și promisiuni că nu mă mai urc pe ea niciodată… Deci nici la ciclism nu prea mă descurcam.
Cert e că aceste frustrări trebuiau depășite și cum altfel, dacă nu cu un triatlon? Aveam deja experiența primilor km alergați, știam că o dată ce încerci ceva, de acolo de sus se vede cu totul altfel.
În urmă cu câțiva ani, termenul triatlon îmi era complet necunoscut, aveam doar ideea vagă și eronată, cum că ar fi vorba de tras cu arcul, de schi fond și încă ceva. Când am fost întrebată dacă vreau să particip ca voluntar în organizarea unui triatlon la mare, mi s-a părut foarte bizară alegerea locului.
Primul meu contact cu triatlonul a fost la Fără Asfalt, o ștafetă în care eu am alergat. A fost un weekend la mare, cu sport și distracție, unde s-a produs și acel “butterfly effect”.
Așteptând să-mi vină rândul la alergare, am decis că vreau și o să fac triatlon. Sunt multe de spus, “de ce-ul” a venit intuitiv, ca o chemare pe care acum e greu să o mai disec. Nu a fost vorba doar despre energia și zâmbetul oamenilor care participau. Era un sentiment clar că în spatele acestei desfășurări de forțe am să găsesc multe alte comori.
Și câte am descoperit în toți acești ani, despre mine, despre alții, despre natură dar și despre univers (care nu întotdeauna tinde să lucreze în favoarea ta:-))
Viața de corporatist m-a învățat din plin acest lucru, dar mi-a prilejuit și întâlnirea cu citatul de mai jos. La unul dintre multele cursuri de dezvoltare personală, sala avea tablouri motivaționale, iar acesta a fost unul care mi-a rămas adânc înfipt în creier:
Și acum să trecem la data de 31 August 2013 Triatlon No Stress Olimp, ziua în care am aflat multe lucruri despre mine.
Totul a fost pregătit, recapitulat, memorat din timp. Din punct de vedere logistic ziceam eu că stau bine. În teren lucrurile sunt cu mult diferite, pe lângă alți factori, trebuie să mai estimezi și cantitatea imensă de emoție care poate schimba tot planul.
Am ajuns devreme în zona de start, mi-am așezat cei 3 săculeți aferenți fiecărei probe pe un prosop, am poziționat alături sticla de apă cu dopul pe jumătate desfăcut – necesară înlăturării nisipului de pe picioare după înot. Am început încălzirea, în timp ce repetam în gând ce îmi iau pe mine după ce ies din apă și cum pornesc pe bicicletă. Ce bucurie a fost ca ulterior să port primul costum de triatlon, după câțiva ani de schimbat haine în tranziție!
Am auzit că cineva vorbea la microfon, dar m-am concentrat în continuare pe exercițiile mele. M-am uitat în jurul meu…mai erau câțiva susținători și nici picior de concurent. Nu pot explica de ce nu am fost atentă la anunțuri sau de ce nu am observat că oamenii se duseseră deja unde trebuie. Am fugit disperată spre apă, pe fundalul „10,9,8…start!”. În restul secundelor până la 0 mi-am potrivit ochelarii și țuști în apă. Nu vreau să îmi imaginez ce puls aveam atunci când m-am văzut în apă alături de câteva sute de concurenți.
Era un amestec de teamă cu bucurie și disperare. După câteva guri de apă sărată, panica s-a mai atenuat, dar nu vedeam nicio baliză. Când înotam crawl mă trezeam departe de ceilalți. Trebuie să ramân cu oameni în jurul meu, îmi spuneam. Am avut senzația că am înotat ore întregi, când m-am trezit cu genunchii lovind bolovanii de la ieșire. Mi-am spus că sunt cea mai tare, deși eram printre ultimii. Tremuram dar îmi repetam că totul merge strună, eram pe pământ, în viață. Am luat sticla și am început să curăț nisipul de pe picioare, conform planului, timp în care apa amestecată cu nisip curgea direct în pantofii de bicicletă. Da, știu că pare incredibil dar asta am făcut…mi-am dat seama când m-am încălțat!
Despre bicicletă îmi amintesc că a fost superb, deja pluteam și nu mai simțeam mare lucru. Aveam un gust sărat în gură de parcă mâncasem o pungă de alune. Am băut pentru prima dată apă în timp ce pedalam, lucru foarte periculos pentru abilitățile mele, dar nu am căzut.
Am depășit 4 fete și stima de sine a început să crească. Nu aveam încă certitudinea că voi trece linia de sosire la timp. Totul a fost minunat, până am auzit trenul iar voluntarii ne-au oprit la barieră, cu asigurarea că ne scad timpul de așteptare din cel total. Nu a mai contat asta, toate fetele pe care le depășisem au trecut prin fața mea, pentru că eu nu mai reușeam să pornesc din pricina unei crampe la gambă. Am strâns din dinți, am împins în pedale și deja se auzea larma din zona de sosire. Nu îmi vine să cred…parcă aveam o crampă, unde e ? La ce picior, nici nu mai știu.
Am avut două geluri energizante în buzunare, dar cine să-și mai amintească de asta? Am încercat să iau un gel în tranziție dar mâinile îmi tremurau în continuare, nu l-am putut desface, așa că am abandonat ideea și am fugit la proba de alergare, singura de care nu îmi era frică. Acolo mă simțeam bine, doar eu cu mine, fără factori externi de controlat.
Când alerg am inima și picioarele care mă ajută să înaintez, să simt cum cuprind tot universul când inspir și expir
Un pas în fața celuilalt, e simplu. M-am trezit rapid, mi se afundau pantofii în nisipul moale și simțeam cum trag după mine niște bolovani imenși. Unde îmi sunt picioarele??? Hai mai pe lângă apă, dar mă lovesc de cei care vin din sens invers. Hai că nu e așa de rău, nu e atât de departe dar totuși, de ce picioarele mele sunt altele? Am ajuns la punctul de alimentare = jumătatea cursei. Am gustat cele mai bune portocale din lume și atunci am realizat că o să termin triatlonul. Erau încă oameni care se întorceau de la bicicletă, nu eram ultima!
Faptul că am urcat pe podium, locul 3 la fete categoria primul triatlon >35 ani, a fost o surpriză enormă pentru mine. S-a întâmplat exact în momentul de maximă relaxare de la premiere, când îmi spuneam cât de norocoasă sunt că nu trebuie vreodată să mă urc pe scenă și să se uite toată lumea la mine.
Am scris toate astea ca să nu uit, anul acesta se împlinesc 10 ani de când m-am contaminat cu triatlon. Încet-încet, la capătul tunelului se întrevede luminița numită IronMan 140.6. Mai sunt însă multe de rumegat, cum ar fi încadrarea în timpul de înot.
