Când mi s-a propus să scriu despre alergare, am stat mult să mă întreb de ce eu și ce să scriu. Singura indicație primită a fost ceva gen editorial, dar eu nu mă prea pricep la a scrie într-un cadru și atunci am zis că voi vorbi despre dragoste și demoni. Stai că asta era un titlu de carte și nu am licență poetică, însă folosesc doar o parte deci ar trebui să nu mă dea nimeni în judecată și apoi dacă mă dă, doar de-asta m-am făcut avocat, ca să apar oamenii, eu sunt om, deci pot să mă apăr. Stai, că nu era despre asta, era despre alergare și relația dintre noi.
Născuți în alergare
Eu cred cu toată tăria că m-am născut pentru a alerga. Știu, toți ne-am născut dacă nu pentru a alerga, ci oarecum în alergare. Și dacă nu am înțeles asta de la început, au venit primii pași în viață pe care, chiar dacă nu-ți aduci aminte, sigur i-ai făcut în alergare, pentru că așa ți-a venit natural: te ridici, la început nu știi cum stau lucrurile și testezi, deci te ridici pe vârfuri, adică încerci în jurul tău.
MÂNA SUS CINE N-A TRECUT PRIN ASTA ŞI NU S-A GRĂBIT ÎN ALERGARE CA FATA MARE LA MĂRITAT
Ridicat fiind în picioare, ai văzut că adulții pun un pas în fața celuilalt și pare simplu. Încerci și tu să pui un pas în față, dar te trezești că nu își poți ține echilibrul și trebuie să-l pui și pe următorul ca să te echilibrezi și tot așa, până când vezi că adulții din jur se distrează. Bănuiești că tu ești cauza și începi tot mai repede să pui un pas în fața altuia și tot așa până când alergi. Dar brusc, ești jos. Când încerci să avansezi prea repede și nu ești pregătit, cazi. Se întâmplă frecvent la alergătorii începători sau când revii după o pauză și uiți că lucrurile trebuie făcute așezat și cu răbdare. Mâna sus cine n-a trecut prin asta și nu s-a grăbit în alergare ca fata mare la măritat sau vorba ceea “cel care nu are nici un păcat, să arunce primul piatra”. Eu, în relația mea cu alergarea, desi stau bine cu teoria, întotdeauna m-a omorât practica. Și oricât am zis: o iau ușor, știu cum se face, mă mai fură peisajul, până mă lovesc cu capul de pragul de sus și mă întorc la primii pași.
Alergăm ca să ne comparăm
După ce ai învățat să mergi, continui să alergi pentru că ți se pare mereu că nu ai timp să te joci cât ai vrea și ai senzația că dacă alergi poți face mai multe lucruri. Așa că în continuare alergi și începi să te compari cu ceilalți și să vrei să alergi mai repede decât ei și să ajungi mai repede la următoarea jucărie. Sună cunoscut? Sper că-ți dai seama că și ca adult faci fix la fel și, aparent, „n” ani de școală, de psihologie, dezvoltare personală etc. te readuc la stadiul unui țânc de 2 ani. Recunoaște drept că nu ești pasionat de cifrele alergărilor tale, că nu vrei să scazi sub x pe km sau sub timpul y pe distanța z și eu mă retrag la treburile mele.
AŞA MĂ MINT MEREU, EU NU SUNT COMPETITIVĂ
Până și eu care mă cred uneori romantică și neatinsă de prostii din astea cu timpi și monitorizări, parametri, statistici, du-mă în parc, lasă-mă să alerg poetic, zen, cum s-ar zice, dar trimite pe cineva care să mă ajungă și să dea un pic cu bățul prin gard, adică să simt că îl pot ajunge și depăși, că să vezi cum se duce dracu’ zenul și romantismul. Și dacă este un băiat care se umflă în pene sau se ofilește că îl întrece o fată, deja s-a terminat orice poezie. Sau dacă îmi dai o fată care se înfoaie, iar se activează demonul și oricât de obosită, zen, romantică, relaxată aș fi, încep “să-mi aduc aminte că alergam cândva cu pace-ul x”. Așa mă mint mereu, eu nu sunt competitivă, nu mă uit la timpi, dar dacă te bagi peste mine, îmi aduc aminte că eram flăcău odată.
De ce să mai alergi?
Între timp ai mai crescut un pic, ai ajuns la forme instituționalizate, cică de evoluție, și toată lumea îți spune să nu mai alergi, ci să stai liniștit atent, să înveți, să te dezvolți. Dar tu ce faci, cum scapi în pauză, te întorci la alergat. Nu cred că ați ajuns vreodată la o școală primară în timpul pauzei și ați văzut altceva în jur decât copii alergând cât îi țineau picioarele și chiar mai mult. După ce te apuci de alergat, cum spuneam și mai sus, aparent școlit, evoluat, învățat, ce faci? Același lucru. Ți se spune că trebuie să câștigi o pâine, să te însori, să faci copii, dar când ai câte un moment de respiro, ce faci? Fugi, chiar dacă fugi la bere, după bani, după femei, după mașini, chiar și după RATB, tot că alergi se numește.
ALERG CÂT ŞI CUM AM CHEF, CU MICILE ERORI DATE DE PROVOCĂRI VENITE DIN NEANT
Ești tânăr și vrei să trăiești din plin, nu înțelegi ce este asta cu atâtea responsabilități, nu e viața ta, tu vrei să te distrezi. La alergători asta e stadiul ăla în care cerul e limita. Cresc numărul de kilometri și mai mult și mai mult. Vor să vadă până unde, cât pot, cum ăla de lângă el poate, ce el e mai fraier? Nu contează că este sau nu o creștere organică, îi dăm bice și ne place să ne numim “ultra”, asta fiind un fel de titlu de glorie, per se. Au citit ei pe undeva, sunt convinsă, că în alergare trebuie să crești distanțele cu maxim 10%, asimilezi și abia după un timp crești din nou. Însă aia e teorie, pură. Nu se aplică la toată lumea. Au scris-o ăia care nu erau ultra. Din fericire, stadiul ăsta nu l-am experimentat. Recunosc că am avut o perioadă în care m-am gândit la asta, la distanțe mari și mai mari. Dar m-a lovit o pală de înțelepciune. Nu vă faceți griji, mi-a trecut înțelepciunea, dar am rămas cu pala, respectiv alerg cât și cum am chef, cu micile erori date de provocări venite din neant.
”Realergarea”
După stadiul ăsta, vine adolescența (mă rog, pre-pubertate, pubertate, adolescență) când totul este despre tine și cum ești tu minunea minunilor și nimic nu este mai presus de tine (varianta bombon). Sau ai atâtea îndoieli că nimic nu merge în jurul tău, totul e negru, împotriva ta, plângi, ești în stadiul lasă-mă să-mi tai venele (în varianta emo). Nimeni nu o ratează, într-o formă sau alta. După ce treci de ea, nu te neliniști, te mai întâlnești cu ea în criza vârstei de mijloc. Iar mulți aici se reapucă de alergare, ca să arate că mai pot, ca să slăbească, ca să nu uite cum erau odată (varianta bombon). Sau ca să nu-și plângă de milă, ca să slăbească, dar mâncând haotic, ca să nu dispere (varianta emo). Important e că totuși e vârsta la care ne întoarcem la alergare, indiferent care este motivul. În viața unui alergător asta e etapa curselor. Aleargă orice cursă, colecționează glorie, chiar dacă sunt doar medalii de participare, până la urmă și dacă termină ultimul, înseamnă că s-a bucurat de toată experiența, cineva trebuie să stingă lumina.
NU MAI CONTEAZĂ CÂT, CUM ALERGI, CI ESENŢA PÂNĂ LA URMĂ ESTE SĂ ALERGI
La mine asta se manifestă un pic mai ciudat, respectiv și anume că trebuie să fiu la fiecare cursă, fie că alerg, fie că organizez, fie că voluntariez, sunt acolo, sunt minune între minuni. Acum, în plină adolescență de alergător, a venit un alt moment și ne reinventăm, dar alergarea a rămas, o constantă, cu aceeași iubire și pasiune.
În tot ciclul ăsta, singurul moment cu adevărat înălțător, plin de înțelepciune, este alergarea matură, după 65 de ani. Nu am ajuns acolo, dar sper să ajung (obiectivul meu în alergare este să pot alerga și la 80), însă cred că aceia care pot alerga atunci sunt cu adevărat speciali. Sunt zeii alergării, sunt născuți pentru a alerga. Nu mai contează cât, cum alergi, ci esența până la urmă este să alergi, să pui un pas în fața celuilalt și mai ales să te bucuri.
Închei acest capitol introductiv cu un gând: tu în ce stadiu ești??? Crezi că vei ajunge să alergi după toate stadiile, adică vei fi fost născut pentru a alerga?
