Mi-am petrecut primii aproape 25 de ani din viață dedicat posesiilor materiale. Lumea mi-a fost dată peste cap când am văzut pentru prima oară filmul ”Fight Club”. Bine, nu chiar prima oară. Însă după trei vizionări și două citiri ale cărții lui Chuck Palahniuk am ajuns să cred cu tărie că, într-adevăr, ”the things you own end up owning you”.
Toate astea se intamplau într-o perioadă când mă reapucasem de sport, care la rândul ei a venit după o perioadă în care un stil de viață sănătos era ultima prioritate pe lista mea. Bineînțeles că îmi doream ultimele modele din orice. Bineînțeles că nu îmi permiteam decât niște încălțări de alergare primite cadou, un slip de pe vremea când încă înotam bine și pe Fredy.
Pe Fredy l-am cunoscut înainte să intru la liceu. Un coleg de la înot a venit într-o zi cu el la un antrenament și a zis că vrea să îl vândă. Îl cumpărase la rândul lui de la niște oameni dubioși, pe digul dintre Galați și Brăila. Nu avusesem și nu-mi dorisem până atunci să am o cursieră. Nici o bicicletă cu mai multe viteze nu mai avusesem, ci doar un BMX a cărui tijă de șa a fost sudată și prelungită de un coleg de serviciu de-ai tatălui, ca să facă față ritmului mărit de creștere al mezinului familiei.
După un test-drive nereușit din cauza schimbătoarelor montate pe cadru, am hotărât că vreau să îl cumpăr. Am făcut prima dată o înțelegere cu colegul de antrenament, apoi am mers acasă unde i-am propus un târg și tatălui meu – notă mare la examenul de capacitate și îmi cumpără bicicleta. Nu știu cum am făcut, dar am reușit să fiu convingător cu ambele părți implicate în ceea ce a fost la acea vreme, o tranzacție costisitoare.
O lună mai târziu, eram mândrul posesor a ceea ce credeam eu atunci, cea mai frumoasă și mai performantă bicicletă din Brăila. Și nu cred că era doar în mintea mea, dacă țin cont de capetele pe care le întorcea Fredy de câte ori îl lăsam rezemat de geamul alimentarei de lângă bloc.
Începutul nu a fost deloc ușor. Am învățat, practic, să merg din nou pe bicicletă – poziția pe coarne, roțile înguste, schimbătoarele pe cadru, toate au contribuit la câteva experiențe deloc plăcute. Printre ele, momentul când am căzut pe linia de tramvai, în fața tramvaiului, după ce am prins roata la șine sau ziua în care am făcut roata din față un L, pentru că atunci când m-am uitat înapoi am tras și de coarne. Însă cu aceste experiențe neplăcute, am avut și surprize plăcute. Datorită căzăturilor, am aflat că Fredy nu e chiar orice cursieră. Are jante Mavic din aluminiu, protecție de cameră și cauciucuri Michlen și schimbător de pinioane din magneziu. Pe care, desigur, l-am rupt în două când încă nu știam cum trebuie rezemată o cursieră de perete ca să nu cadă. Și care a fost înlocuit cu o chinezărie din piață, ”de la ruși”.
Tot cu Fredy am învățat cum să mă descurc în trafic, printre mașini. Prima oară în Brăila, mai apoi în București. Și tot cu Fredy am făcut primul drum până la Snagov, și apoi Ploiești, pe DN 1. Dar și coborârea din Poiană până în Brașov la triatlonul care, din păcate, nu s-a mai organizat de câțiva ani.
Pe Fredy l-am abandonat în subsolul unei case, după ce, pe cât de bună afacere am făcut când l-am luat, pe atât de proastă am făcut când l-am înlocuit cu un Bianchi din aluminiu. Lovit, mult prea mic pentru mine, dar cu SPD-uri. O bicicletă pe care oricât de mult m-am chinuit, nu am reușit să mă îndrăgostesc de ea. Motiv pentru care am donat-o.
A urmat apoi bicicleta pe care o am acum. Cu cadru de carbon, ușoară, rapidă, modernă. Ei i s-a alăturat și un MTB, motiv pentru care vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi l-au împrumutat pe al lor ca să particip la Fără Asfalt sau Prima Evadare.
De curând, în viața mea s-a întors și Fredy. Nu mai arată ca cea mai performantă bicicletă din Brăila. Însă undeva în cadrul ăla prăfuit și murdar, în ghidonul rămas fără manete și în jantele ruginite și de prea multe ori duse la îndreptat se ascund toate lecțiile pe care le-am învățat până acum despre viață.
Motiv pentru care mi-am propus să îl fac pe Fredy mai bun decât a fost vreodată. Cadru revopsit, dacă am noroc la 6/49, poate și jante de carbon și cine știe câte și mai câte. Deocamdată îl las să se odihnească în boxă.
În lumea cicliștilor, se spune că numărul corect de biciclete pe care trebuie să le ai este de n+1. Eu cred că trebuie doar să o ai pe acea 1, în a cărui posesie îți place la rândul tău să fii.
PS: Bicicleta se numește Fredy pentru că asta este stema de pe ea.
PS2: Nu am reușit să găsesc prea multe articole despre cine a fost Fredy Ruegg.
PS3: Cine știe unde se pot sabla și revopsi cadre de bicicletă, să-mi spună și mie, vă rog.
