Ziua 6 – Câinenii Mari – Negoiu – cabana Capra
Eh, ziua asta trebuia să fie cea mai grea, să ne chinuie pe toți urcarea lungă până în creastă, să ne mișcăm cu grijă pe Custura Sărății, să ne facem o poză pe Negoiu, apoi să coborâm la Călțun și de acolo în Transfăgărășan. Planul suna foarte bine pe hârtie, vremea se anunța bună și îl aveam și pe Alex să ne țină companie.
Cum am ajuns în Câineni, am scos tonele de Compeed de pe picioare și cu ajutorul Monalisei am început să îmi îngrijesc rănile, în special pe cea de la piciorul drept care durea înfiorător. Așa de tare încât abia am putut dormi peste noapte. Am fost măcinat toată noaptea de tot felul de gânduri și deși simțeam că nu voi putea continua cu rana asta, eram decis să lupt până în ultima clipă, sau așa credeam. Dimineața m-a găsit destul de trist, durerea era tot acolo și rana arăta înfiorător, dar cu toate durerile din lume m-am ridicat din pat, am curățat rana pe cât se putea și am început să pun Compeed. Unul aici, unul acolo, iar aici, iar acolo, practic mai aveam un pic și împachetam piciorul. Durerea era tot acolo, dar era deja “alături” de mine de câteva zile, mai erau trei, cele mai grele, așa că de ce nu? Am pus șosetele și am încercat să mă încalț. Nu a fost posibil. Din cauza infecției, laba piciorului drept era atât de umflată încât nu încăpea în pantof.
TOATĂ ZIUA AM ŢOPĂIT ÎNTR-UN PICIOR, UN FEL DE “CUŢU-ŞCHIOP”
Am lăcrimat, simțeam durerea și părea că azi nu voia să fim prieteni. Am mai pus o pereche de șosete și am luat cei mai lați pantofi pe care îi aveam. A intrat piciorul, forțat, și cu mine abia abținându-mă să nu plâng. Am legat șiretul și am încercat să fac doi pași. Și cam atât a fost alergarea în ziua asta pentru mine. Durerea era îngrozitoare și nu aș fi vrut să fiu o povară pentru ceilalți așa că printre lacrimi de frustrare le-am spus să meargă fără mine. Am rămas în cameră cu Monalisa și tot ce am putut să fac a fost să plâng, de frustrare, de supărare, de nervi, de neputință, dar nu de durere. Am plecat cu mașina către Capra și pe drum am realizat că nu pot pune piciorul jos deloc, așa că toată ziua am țopăit într-un picior, un fel de „cuțu-șchiop”. Nu aveam în cap decât cum să ameliorez situația și să continui de la Capra, dar lucrurile nu păreau foarte optimiste.
Într-un final, cu ajutorul doctorului Monalisei am realizat că cel mai probabil am o bacterie pe care am luat-o pe traseu și care nu doar că nu lasă rana să se vindece, dar a “mâncat” în carne, ajungând să am rană în rană în rană și un picior care arăta ca un pepene. Am dat cu o crema cu antibiotic toată ziua și am sperat la o minune peste noapte, nu voiam să cedez fără luptă! Am pierdut o bătălie, dar războiul ar fi putut continua cu a doua zi de Făgăraș.
Ziua 7 – Cabana Capra – Fereastra Zmeilor – Vârful Viștea – Fereastra Sâmbetei – Refugiul Comisul – Canton Rudărița
După ziua 6 eram “terminat”. Speranțele mele erau mici, rana nu dădea semne că s-ar vindeca deși cred că nu a trecut o oră fără curățat și dat cu creme și prafuri. Eram “fiert” să continui cu orice preț, doar speram că durerea să fie suportabilă. Ziua precedentă am făcut “spectacol” pentru turiștii de la Capra, țopăind într-un picior. Mare urma să le fie mirarea a doua zi dimineață. Am coborât la micul dejun și eram decis să mă încalț și să merg înainte, mai ales că îl aveam și pe Marian acum cu noi și nu puteam să ratez poveștile care urmau, după câteva luni fără să ne vedem și abia așteptam să fac mișto de el când ajungeam la “trei pași de moarte”, având în vedere că era debutant în Făgăraș.
PRIMII PAŞI PE POTECĂ AU FOST DUREROŞI, M-A SPERIAT GÂNDUL CĂ AŞA VA FI TOATĂ TURA
Așa ceva nu se ratează, oricât de dureros ar putea fi! Mi-am pansat rănile cum am putut, am pus două perechi de șosete și am încălțat cel mai lat pantof. Și, surpriză, a intrat destul de lejer, primul hop a fost trecut! Mare le-a fost mirarea celor cazați la Capra când m-au văzut mergând pe două picioare, încălțat și echipat pentru tură. Am avut și eu momentul meu “drop the mic” în fața audienței. Știam că urmează o zi lungă, oboseala fiind prezentă în toate formele ei și mai știam și că ne așteaptă o vreme capricioasă, dar eram echipați corespunzător și foarte important, determinați!
Primii pași pe potecă au fost dureroși, m-am speriat la gândul că așa va fi toată tura, nu cred că aș fi rezistat. Pantofii aleși nu erau chiar cea mai bună soluție pentru că nu erau foarte stabili, dar am avut noroc că Dani s-a sacrificat pentru mine și în Fereastra Zmeilor am făcut schimb de pantofi. Parcă totul s-a schimbat din momentul ăla, picioarele se simțeau bine si ziua de pauză și băgat gogoși și covrigi de supărare a ajutat la reîncărcarea “bateriilor”. Îmi era dor de Făgăraș, mereu aducându-mi aminte cu plăcere de “2×2” 2013 și toată aventura de atunci în echipă cu Zsolt Kovacs. În creastă vremea era rece și ploioasă în zona Viștei așa că peste foița de ploaie Compressport am pus și o geacă cu Goretex de la La Sportiva. Se vede că am îmbătrânit, Dani la cei 22 de ani ai săi cu greu s-a lăsat înduplecat să se îmbrace! Din Zărnești am primit vești despre o mare ploaie torențială, noi fiind în acel moment în Fereastra Mare a Sâmbetei unde tocmai ne întorceam la ținuta de vară, dar asta urma să se schimbe.
CU RĂBDARE ŞI PRICEPERE, AM REUŞIT SĂ AJUNGEM LA DRUMUL DIN VALE
Peisajul superb, prietenii de lângă mine și gândul “că pot” în ciuda durerii din talpă mă împingeau înainte și erau zone în care aș fi alergat mai repede. Vremea s-a schimbat dramatic din Curmătura Brătilei, frigul a reapărut în combinație cu o ceață foarte densă, iar toate astea s-au transformat într-o torențială de toată frumusețea, cu grindină și descărcări electrice. Am început toți să alergăm foarte tare, ca să nu înghețăm de frig și ca să ajungem în zona refugiului Berevoescu ca să ne adăpostim. Am fugit așa mai bine de 30 minute, dar lucrurile s-au calmat când am ajuns în preajma refugiului așa că ne-am mai relaxat și am coborât liniștiți către Comisul. La intrarea în pădure s-a înnoptat așa că am primit misiunea să navighez pe poteca slab vizibilă și să mă asigur că nu dăm de urs. Au fost momente în care am căutat marcajul pe burtă, deja era foarte frig și apa adunată pe brazi îmi udase toate straturile pe care le aveam pe mine.
Cu răbdare și pricepere am reușit să ajungem în drumul din vale, care ducea la Canton. Au fost teribil de grei ultimii doi kilometri, asta și pentru că de la intrarea în pădure și până la mașină am făcut peste o oră și jumătate. În total s-au adunat 50 de kilometri și 3000m diferență de nivel. Am evitat alergarea pe forestierul care ducea la Plaiul Foii pentru că Alex Barli ne aștepta cu mașina izbăvitoare. Cum zicea și Victor: “Bãrlă, te văd a doua oară în viața mea, dar așa dor mi-a fost de tine!” Surprinzător, talpa a rezistat, asta până când am ajuns la pensiune și m-am descălțat. Parcă toată durerea pe care am evitat-o pe traseu a primit liber să tabere pe mine, dar hei, I got to run another day!
P.S. Cine nu are prieteni ca Alex, nici să nu își cumpere! Păi cine te așteaptă în creierii nopții cu mașina în mijlocul pădurii și apoi te duce la pensiune și cât faci tu duș el încălzește ciorba?
