Ziua 3 – Salvamont Buta – Custura – Văcarea – Tulișa – Lupeni
După somnul odihnitor ne-am trezit destul de devreme, dar cu energie bună dată de locul în care ne aflam care în acea dimineață semăna cu un colț din Eden și de gândul că vom avea companie pe traseu și de faptul că vom ajunge la civilizație (bine, recunosc, îmi era și tare dor de Monalisa). Părea deja că suntem plecați de foarte mult timp, deși trecuseră doar două zile. Înainte de a pleca în tură, am fost nevoit să “operez pe viu” la rănile și bătăturile din tălpi și deja puteam vedea două zone super afectate (călcâiul stâng pe interior și talpa dreaptă în față unde părea că am ajuns deja la a treia bătătură în bătătură).
Am strâns din dinți totuși și m-am încălțat, iar faptul că am schimbat încălțările a contat foarte mult. Perechea de Hoka cu care alergasem până atunci a rămas la Buta, pur și simplu nu am vrut să îi mai văd și probabil nici ei pe mine.
DEPLASAREA PENTRU MINE A DEVENIT UN CHIN ÎN ACELE MOMENTE
Recunosc că îmi era dor de Custura și mai tare de tot ce înseamnă Retezat SkyRace, de energia pe care o dau oamenii care vin din toate colțurile țării și nu numai, pentru un weekend la Cheile Buții, dar sperăm ca anul viitor să fim toți sănătoși și virusul să fie doar o amintire urâtă.
Custura ne-a întâmpinat cu ceață și răcoare, binevenite după două zile de arșiță, iar după Vârful Mării a început și ploaia. Deplasarea pentru mine a devenit un chin în acele momente pentru că nu puteam să calc foarte bine pe lespezile specifice Retezatului și din cauza ploii mai și alunecam. Cu ajutorul celor trei crai de Valea Jiului – Vali, Cristi și Adi – am reușit să trecem cu bine peste această zonă și după ce am ieșit din zona alpină, terenul a devenit foarte alergabil, reușind să recuperăm destul timp deși vremea în special către final a fost “câinească” cu ploaie, ceață și un vânt năprasnic care ne biciuia continuu fețele arse de soare.
Colac peste pupăză am mai și greșit traseul împreună cu Daniel, deoarece din pricina ceții ne-am cam separat de grup, dar cu ajutorul track-ului am reușit să ne orientăm și să revenim pe traseu. Ce senzație ciudată să știi că ești aproape de finish și să te rătăcești, pare ca o pedeapsă pe care ți-o aplici singur.
Am terminat grupați, împreună, în drumul național care leagă Petroșani de Uricani, în zona dintre Lupeni și Vulcan, iar Monalisa și Dani au venit să ne recupereze și deși știam că mai urmează zile dificile am îmbrățișat-o pe Monalisa foarte tare, mă simțeam descătușat deși durerile date de rana din talpă erau tot mai mari.
Ziua 4 – Petrosani – Parângul Mare – Lacul Gâlcescu – Transalpina – Obârșia Lotrului
Dimineața a început destul de greu, noroc cu Vali care a venit să facă cu noi și Parângul într-o reeditare a turei pe care am făcut-o cu el, Tom și Fane în 2018. Rănile arătau destul de rău pe talpa dreaptă, dar nu era ceva care să mă încurce mai ales că știam traseul și că Parângul este un munte prietenos. Am urcat pe sub telescaun și deși rana din talpă durea, muscular mă simțeam foarte bine așa ca că împreună cu Dani și Vali am urcat mai rapid, grupul cu Daniel, Victor și Fane rămânând în urmă, urmând să ne mai vedem abia la finalul turei.
CU APROXIMATIV UN KILOMETRU ÎNAINTE DE FINAL A APĂRUT ŞI ÎNGERUL MEU PĂZITOR
Energia mea a ținut până pe Parângul Mare, din păcate coborârea îmi punea probleme și mă mișcam destul de încet din cauza bătăturilor. Am suferit un pic pe coborârea de la Lacul Gâlcescu și apoi credeam că voi fi bine când am ajuns în forestier. Dani și Vali au mers înainte și eu am rămas solo pentru ultimii opt kilometri care au părut o eternitate. După ce s-a terminat forestierul am dat în Transalpina și tot ce speram era ca, din milă, vreo mașină să oprească și să mă ia și pe mine, să-mi curme chinul.
Apoi mi-a venit în cap că băieții au ajuns deja și sigur îi vor spune Monalisei să vină după mine, dar tot eu îmi spuneam “nu mai spera fraiere, treci și aleargă“. Cu aproximativ un kilometru înainte de final a apărut și îngerul meu păzitor cu Audi. Urcatul în mașină nu s-a simțit niciodată mai bine, deși mai era doar un kilometru. Nu a fost o zi foarte lungă, dar ultimii kilometri au părut o eternitate și era clar că oboseala începe să “țipe” la noi.
M-am cuibărit în duș și nu aș mai fi ieșit de acolo pentru nimic în lume.
După ce ne-am regrupat la cazare am început să discutăm planul pentru următoarea zi. Eram toți destul de afectați și lipsa antrenamentului montan își spunea cuvântul. Am decis să scurtăm ziua următoare.
Ziua 5 – Munții Latoriței
Încă de când am început să planificăm “excursia” am decis că ne vom oferi suficientă flexibilitate astfel încât să nu ne punem în pericol sănătatea și chiar viața.
După tura din Părâng eram destul de obosiți, astfel încât ne-am trezit toți foarte greu și cu mult minus în ceea ce privește cheful de alergare, așa că am decis să mutăm traseul din Munții Lotrului prin cei ai Latoriței. O zonă deloc spectaculoasă, dar care ne-a permis să ne relaxăm un pic înainte de ultimele trei zile din tură. Nu am multe povești din tură, pentru că am fost “focusați” să alergăm cât mai repede ca să prindem cât mai multă odihnă și mâncare înainte de Creasta Făgărașului.
Toată alergarea din ziua asta avea să îmi fie “fatală” pentru ziua următoare deoarece fără să simt, rănile din talpa dreaptă își atinseseră apogeul, infectându-se destul de nasol.
