Știți visele alea care te trezesc în mijlocul nopții și simți nevoia urgentă să le împărtășești? Nu doar din extaz ci și de frică să nu le uiți? Așa a început povestea “Meridionalilor”. Mă săturasem să aud de concursuri amânate sau anulate și simțeam nevoia ca după șase luni de antrenament să fac ceva care să justifice eforturile și sacrificiile făcute împreună cu Monalisa în perioada de iarnă pe care am petrecut-o în Portugalia.
Pentru mine muntele reprezintă locul unde mă simt “acasă”, unde mi-aș putea petrece foarte mult timp, dar niciodată singur așa ca la povestea asta s-au mai adăugat și prietenii Ștefan Dan, Daniel Cîrstoveanu, Victor Ștefănescu. Au fost multe zile de planificare, de adunat informații, de stabilit rute, puncte de final, echipament, cazări, nutriție, etc. Și cum îi place Monalisei să spună, pentru toate “are Radu un Excel”, dar din păcate nu toate se potrivesc în teren după cum poate să ateste Dani zis și “Serpașul” sau domnul “M**e Cerna Sat”, înjurătură aruncată din frustrarea unei zi pierdute pe drumurile proaste din România, dar și după cum voi vedea pe propria piele.
Toată nebunia asta nu ar fi putut începe fără iubirea vieții mele, Monalisa care a fost pur și simplu peste tot! Pe lângă “my Wonder Woman” s-au adăugat o grămadă de oameni faini, niște parteneri de nădejde, iar din acest super mix a ieșit o ultra aventură – opt zile de efort, alergat, mers și uneori târât de la Baile Herculane la Bușteni.
Ziua 1 – Băile Herculane – Munții Cernei – Curmătura Olanelor (49km 3900m +)
Toate cunoștințele mele despre Munții Cernei se legau de Hercules Marathon, care a fost întotdeauna o cursă pe gustul meu, cu un traseu fain, alergabil și cu peisaje pitorești, așa că așteptările mele legate de traseul din prima zi erau fix aceleași.
URMAU TREI ZILE DE ALERGARE FĂRĂ SĂ COBORÂM DE PE MUNTE
Am luat startul în jurul orei 9:30 de la statuia lui Hercules și am început direct în urcare, destul de susținut, dar emoția începutului făcea ca efortul să fie lejer. Urmau trei zile de alergare fără să coborâm de pe munte, până în Valea Jiului, așa că am pregătit bagajele cu atenție, iar Dani urma să fie adus de Monalisa în Cerna Sat de unde urma să urce în Curmătura Olanelor cu corturi, saci, mâncare, urmând să doarmă cu noi, apoi să coboare și să revină cu bagajul la Cabana Buta, făcând tura din Cerna Sat cu mașina împreună cu Monalisa.
Urcarea până în creastă a fost plăcută, fiind încă destul de răcoare, dar odată ajunși în creastă aveam să constatăm că pe acolo nu a umblat aproape nimeni, așa că am fost nevoiți să înaintăm prin zone care păreau a fi junglă, pline de boscheți, spini, urzici, liane etc. Înaintarea a fost destul de grea și rănile deja usturau foarte tare pe picioarele noastre însângerate. După aproximativ 8 kilometri am scăpat de junglă, așa că eu și Fane ne-am distanțat față de Daniel si Victor. Știam că este o diferență între noi în ceea ce privește nivelul de pregătire, dar știam și că se va estompa pe măsură ce trec zilele. Am continuat să ne mișcăm destul de bine, deși zona era în continuare sălbatică, dar determinarea era încă prezentă, în ciuda rănilor care sângerau pe tibii.
Ne-am bucurat de partea tehnică a crestei Cernei, de cele două piersici care au mai alinat setea, dar și de apa lăsată pe traseu de cei de la Salvamont. Am recunoscut intersecția cu traseul de la Hercules și cam din acel punct a început și “suferința“. Pe toată durata zilei am fost biciuiți de un vânt năprasnic din Valea Cernei, pur și simplu a bătut fără oprire și asta ne-a afectat destul de tare, în special la echilibru.
AM TERMINAT CU 10 MINUTE ÎNAINTE DE ÎNTUNERIC, CEI MAI GREI 50 DE KILOMETRI DIN VIAŢA MEA
Marcaje există în zonă, dar din păcate nu și potecă așa ca am fost nevoiți să înaintăm prin vegetație specifică. Combinația dintre terenul dificil, soarele arzător și vântul năprasnic au făcut înaintarea să fie o luptă contra cronometru pentru a ajunge pe lumină. Ne-am bucurat de ultimii trei kilometri înainte de Curmătură pentru că am putut alerga un pic, energizați de apusul superb și de faptul că ajungem la cazarea de un miliard de stele.
Am terminat cu 10 minute înainte de întuneric, cei mai grei 50 de kilometri din viața mea, practic merși în 11 ore. Am apucat să montăm corturile, să facem un duș cu șervețelele umede, să dăm un mesaj prin Garmin inReach că suntem bine, să mâncăm cel mai divin pateu de ficat ever și apoi ne-am înghesuit în cort așteptând și echipa doi. Au apărut și ei după aproximativ trei ore, timp în care noi încercam să ne odihnim și să evaluăm daunele primei zile. Erau la fel de “loviți” de aceleași elemente ca noi și fără a mai avea puterea să mănânce.
La o primă evaluare, Munții Cernei mă “burdușiseră” destul de bine. Nu muscular, dar eram foarte ars de soare, plin de răni pe picioare și cu bătături pe călcâie și în talpă de care nu voi mai scăpa până la final. Greșelile se plătesc de obicei, deși mie nu îmi place să recunosc că am greșit subevaluând anumite aspecte, care în cele din urmă au făcut diferența.
Ziua 2 – Curmătura Olanelor – Masivul Godeanu – Piatra Iorgovanului – Plaiul Mic – Salvamont Buta
A fost o noapte lungă în corturile din Curmătura Olanelor, cam tot corpul ustura fie de la arsurile de soare, fie de la rănile de pe picioare, așa că nu am avut parte de cel mai odihnitor somn. Unde mai pui și că vântul care ne-a chinuit ziua a continuat și peste noapte, iar noi eram trei persoane într-un cort de două, care aproape stătea să cadă pe noi.
Ne-am trezit destul de greu, am sărit repede în “duș” în Râul Șes care era atât de rece că putea îngheța iadul. Am luat micul dejun mâncând cât mai mult posibil, ca să reducem greutatea pe care Dani trebuia să o care la vale, ceea ce s-a dovedit o alegere inspirată deoarece Dani, deși nu a parcurs traseul din Godeanu cu noi, a avut de „alergat” propriul ultramaraton, din Curmătura Olanelor prin Cerna Sat, Băile Herculane, Târgu Jiu, Petroșani, Cheile Buții – Cabana Buta. Ne-am pregătit bagajul, am strâns corturile și între timp au apărut Mădălin și Micky care făceau și ei traversarea, dar cu cortul în spate! Ei au plecat, noi am mai tras un pic de timp urmând să îi prindem și să ne tot intersectăm pe traseu.
CE SENTIMENT PLĂCUT SĂ VEZI LOCURI ŞI OAMENI CUNOSCUŢI DUPĂ DOAR O ZI DE SĂLBĂTICIE
Am plecat în tură în jur de ora 10 cu suficientă energie în ciuda somnului mai puțin bun. Noi în urcare către Godeanu, Dani la vale către Cerna Sat. După ziua din Cernei abia așteptăm Godeanu să putem să ne mișcăm mai repede, dar oboseala se simțea deja, iar tălpile mele țipau la fiecare coborâre. A fost o zi însorită cu peisaje superbe și o zonă nouă pe care am descoperit-o. După ce am trecut de Piatra Iorgovanului am intrat pe teren cunoscut și către ora 18 coboram cu Fane din Șaua Plaiul Mic și ne gândeam că mai avem o zi până facem și noi un duș fierbinte. Ce sentiment plăcut să vezi locuri si oameni cunoscuți după doar o zi de sălbăticie. Nici nu aș vrea să-mi imaginez cum ar fi viața pe o insulă pustie.
Ajunși la Salvamont Buta, am fost întâmpinați cu cea mai tare căldură, am primit instant ceai și ca prin vis, Mihai și Radu au întrebat dacă vrem să facem un duș fierbinte. Părea că fac mișto, genul ăla de glumă proastă pe care o faci cu ăștia rupți care ajung acolo după două zile pe munte. Băi, dar nu era la mișto!
NU CRED CĂ-S MULTE PERSOANE ÎN LUMEA ASTA CARE NU NE-AR FI LĂSAT ÎN FUNDUL GOL
Am făcut cel mai șmecher duș din viața noastră, cu apă fierbinte, în aer liber și cu o priveliște de vis către Custura. După toate astea, am început să mă îngrijorez pentru că Monalisa nu răspundea la mesajele de pe inReach. Din păcate, planul meu nu s-a potrivit cu condițiile de drum așa că a fost nevoită să bage împreună cu Dani un adevărat maraton de condus astfel încât noi să primim ce aveam nevoie la Buta. Uneori oamenii din jurul nostru fac sacrificii ca noi să facem ca propriile plăceri egoiste să se întâmple. Dacă asta nu e iubire…
Nu cred că-s multe persoane în lumea asta care nu ne-ar fi lăsat “în fundul gol” având de ales între a se sacrifica pe sine și a conduce 9 ore cu niște dureri foarte mari sau a lăsa nebunii de pe munte să se descurce singuri. Dacă asta nu e iubire…
Seara a fost foarte făină pentru că alături de Dani au mai urcat Laur și Mihai plus echipa de suport și însoțire pentru ziua următoare: Vali, Cristi și Adi. Pe băieții ăștia dacă i-am putea multiplica, probabil Valea Jiului ar fi cu adevărat perla turismului românesc. Pentru mine sunt oamenii cu care am început un parteneriat în organizarea Retezat SkyRace și care au devenit frații din Vale. Micii și cârnații de la Kaufland pe care i-a adus Dani nu au avut vreodată un gust mai bun.
Victor: Nu am mâncat în viața mea cârnați și mici de la Kaufland.
Radu: Și nu vrei să mănânci?
Victor (în timp ce înmuia cârnatul în muștar): Eh, nu!
Ah da, Victor pe vremuri se dădea vegetarian. Ce face muntele din om!
Cu burta plină am mers la somn. Unii în cabană, iar eu și Fane în cort, pe niște super saltele care au făcut somnul prea scurt de data asta.
După cum știm “omul sfințește locul”, iar asta este foarte valabil la Refugiul Salvamont Buta. Multumim Radu, Mihai și întregii echipe Salvamont Uricani pentru felul în care ne-ați tratat, sunt multe hoteluri de 5 stele care nu au în staff oameni așa sufletiști și gata să își sacrifice propriul confort pentru cel al oaspeților.
