Scriu aceste rânduri la cald, după ce am alergat din nou un maraton, unul din ăla întreg de 42,195 km. Mi-a fost tare greu să-mi amintesc când a fost anteriorul, a trebuit să răsfoiesc ceva notițe ca să-mi dau seama că au trecut 7 ani de la finish-ul Athens Marathon, pe traseul acela de unde a pornit toată nebunia cu maratoanele în lume.
7 ani?! Ne necrezut, nu știu când au trecut și ce am făcut în toată perioada asta. Bine, a fost o pandemie, a venit Tudor in viața noastră și am dedicat o mare parte din timp interacțiunii cu el, dar asta înseamnă că nu puteam alerga în paralel? Au fost câțiva ani când cred că puteam număra alergările pe degetele de la o mână. Asta după mulți ani în care fiecare weekend însemna o ieșire la vreun concurs sau activitate sportivă. Pare tare ciudat, dar se întâmplă. Ok, am mai făcut o brumă de mișcare pe bicicletă, dar mai mult așa prin oraș și adesea împreună cu Tudor, deci aproape zero puncte la sport, dar maxim la interacțiunea cu băiatul. Ceva bun tot a ieșit: Tudor e nedespărțit de bicicletă, poate pentru ca s-a născut cu ele în casă, poate pentru ca l-am pus pe bicicletă înainte de a împlini 1 an și i-am luat una cadou la prima aniversare. Am bifat totuși în ultimii ani 3 urcări la Bâlea Lac în cadrul Transfier, făcute în ritm de plimbare, dar ce plimbare 🙂
Eram pe la km 35 al maratonului. Băgasem bine vreo 17 km, cu zâmbetul pe buze deși ritmul era mai tare decât cel de la antrenamente, însă pacerii după care am plecat luat de val m-au tras cu ei. După primul semi am mai domolit-o, dar după kilometrul 25 m-am tăiat si mi-a luat ceva până am revenit la un ritm cât de cât constant. Îmi pusesem și căștile, ceea ce nu prea fac pentru că îmi perturbă gândurile și ritmul, dar acum mintea încerca să-mi tragă frâna și-am zis să-i dau un boost de entuziasm. Eh! și cum înaintam eu greoi, dar hotărât, printre miile de spectatori cu diverse mesaje care mai de care mai încurajatoare văd unul care zicea ceva de genul „Remember, you’ve paid for this!”. Ridic capul și îi strig din fugă că nu eu, soția :))
Ce-i drept Irina are un mare merit în acest restart. După câțiva ani de levenit, în 2022 Mos Craciun mi-a lăsat sub brad un bilet la Semimaraton Brașov. Ups! asta-i groasă! M-am pus pe treaba și mi-a ieșit, în aprilie 2023, după niște antrenamente în care am repornit de la zero (am făcut febră musculară la primele alergări de 3-4 km), am trecut linia de finish alături de fratele Octy (căci l-am tras și pe el în acest restart). Apoi tot anul am alergat pentru o calificare la Jocurile Olimpice, la Paris 2024 a fost pentru prima data proba de maraton și pentru amatori. Am băgat câteva sute de km în cadrul challenge-urilor primite de la aplicație, însă n-am avut și norocul necesar pentru obținerea unui slot. După anul nou s-a anunțat subit că locurile sunt epuizate. Iar m-am levenit.
Prin aprilie de ziua mea mai primesc una, Irina îmi face cadou o înscriere la Amsterdam Marathon 2024. Crescusem binișor distanțele în ultimul an odată cu visul olimpic, ajunsesem să mă simt bine la un semimaraton, dar sa fac din nou un maraton nu-mi trecea prin cap. Știam bine ce presupune, știam că sunt câteva antrenamente lungi fără de care cursa ar fi un chin, și parcă n-aveam chef să mă înham la așa ceva. Dar dacă-i ordin, cu plăcere 🙂
Aprilie – octombrie, aveam timp berechet. Am căutat un plan prin arhivele de pe laptop, la majoritatea maratoanelor m-am pregatit cu MyAsics, numai că acum această aplicație nu mai există, cel puțin nu în forma pe care o știam. Am lipit planul pe ușa de la intrarea în casă, așa am făcut mereu ca sa ramai focusat, pentru că “cel mai greu este sa ieși din casă”. N-aveam obiectiv de timp, voiam doar sa îl termin alergând cu bucurie și fără accidentări. Eu nu prea mă uit la ceas când fac sport, e suficient că zilnic facem asta la job, la ajuns la timp la grădiniță, la prins avionul, la aproape orice activitate pe care o desfășurăm. La alergat nu mai fac asta, am renuntat acum mulți ani când după finish-ul unui concurs eram cumva trist că ratasem cu cateva minute/secunde nu știu ce timp pe care mi-l propusesem. Si am zis că nu, sportul nu e despre asta, cel puțin nu pentru mine.
Vreo 2 luni am alergat cam haotic, a venit vacanța mare a lui Tudor, nu prea găseam timpul să alerg. Apoi a venit concediul de vară, pe finalul căruia mi-am propus să văd răsăritul pe plaja. Și mi-a plăcut atât de tare liniștea aia matinală și vibe-ul de început de zi, ba și un podcast de-al lui Rangan Chatterjee: https://open.spotify.com/episode/7yGMMq0nWI559GC6nsnG6g?si=s2Cw4DCiSz2rczLWlG1F4A, c-am lăsat alarma telefonului să sune zilnic la 6:00.
Și-am dat drumul planului de maraton. Am prins atâtea răsărituri în parcuri sau pe stradă că mi s-a umplut telefonul de poze. Trezit la 6, ieșit afară la maxim 6:30 #DimineataPeRacoare. Între alergările din plan am ieșit cu bicicleta sau doar am mers preț de 90 de minute. Deja se simțea că ziua începe altfel, era ca pe vremuri când mă antrenam serios. Nivelul de energie și de pozitivism cu care priveam orice au crescut proporțional. Mi-am adus aminte de ce în urmă cu ceva ani făceam atâta sport, era doza zilnică de endorfine.
Pentru alergările mai lungi am sunat un prieten să ieșim împreună ca să treacă timpul mai frumos. Sau mi-am făcut niște trasee prin care am bifat cam toate parcurile mari din oraș într-un fel de circuit Parks Run, cu alimentare la Mega Image și la cișmelele din parcuri, unele mai greu de găsit. Pot să vă spun exact în ce parcuri găsiți apă din belșug și unde e mai rară.
Și a venit și ziua cea mare. Totul a mers bine, nu aveam nici un target în afară de a mă simți bine. Iar la maratoanele mari entertainment-ul e asigurat de mulțimea de spectatori ce iese din case pentru a se bucura de eveniment. La Amsterdam a fost deja ediția a 49-a, așa că maratonul face parte din viața locuitorilor. Am trecut prin toate stările pe care un maraton le oferă: entuziasm, decădere, luptă și bucuria finish-ului. Însă cel mai important beneficiu este că am revenit la un oarecare nivel fizic și la o rutină, care păreau foarte îndepărtate în urmă cu câțiva ani și pe care as vrea sa le mențin.
P.S. Sper ca de Crăciun să nu primesc cadou vreo înscriere la cine știe ce Ironman.
Credit foto: arhiva personală Dragoș Ciobanu
