Trece prin tine și parcă te lasă altfel. Te amețește un pic, te ia, te învârte și te joacă pe degete, ca la alba-neagra. Un iubit care te zăpăcește complet, îți face ce vrea și apoi pleacă, iar tu nu te superi, dimpotrivă, oftezi după el. Te lasă cu zâmbetul pe buze și oftatul în suflet.
Asta dacă nu ții morțiș să ai controlul. Dacă vrei să reziste coafura, să nu se tulbure apele și să se alinieze planetele cum ai pus tu la cale, e clar că nu veți fi prieteni.Relația noastră a început pe plaja de kite. Și a început tocmai pentru că nu făceam kite, ci poze iubitului care călărea valurile de zor. Da, fetele sunt fie kiterite cool, fie prietene/soții de kiteri, mereu cu un aparat în mână ce are un obiectiv cu atât mai mare cu cât e iubitul mai cool.
VÂNTUL E CA UN MOJITO LA HAPPY HOUR
Vântul aduce ceva și șterge altceva. Te necăjește un pic, apoi pleacă lăsându-te cu întrebarea unde a plecat și când se întoarce. Vântul e ca un mojito la happy hour, după-amiază, pe plajă, sub umbrelă.
Însă e important să aducă exact cantitatea potrivită de rafale. Dacă sunt prea iuți, nu mai e plăcut, iar pe plajă te șfichiuiește nisipul. Dacă e prea moale, e plictisitor, kite-ul nu stă sus.
M-am apucat și eu de kite până la urmă. Atunci când erau multe școli și mulți instructori, nu ca la început, când abia dacă se putea numi spot locul ăla cu o umbrelă, unde se strângeau kiterii să se dea, să vorbească non-stop despre asta, să facă grătare seara și să-și pună cortul. M-am apucat în Filipine și a fost mai intens ca o cursă de montagne russe. Săptămâna aia am mâncat, dormit, visat și respirat kite. Am plecat când începusem să mă ridic pe placă și controlam kite-ul cât de cât.
Au trecut vreo patru ani. Poate mai mult. Am rămas cu vântul. Deocamdată.
