Pe Alex Ciocan îl cunoști fie că ai avut ocazia să faci cunoștință cu el sau nu. Dar poate mai mult dacă nu. Este suficient să-l auzi cum rostește un cuvânt în timpul unei etape de Mare Tur ca să te simți ca acasă, pe canapeaua din sufragerie, chiar dacă de fapt aștepți să intri în cabinetul medicului stomatolog.
Alex are acest dar, de a te face să te simți în largul tău chiar și în cele mai stinghere situații. Mereu sincer, fără să te facă să te simți “vinovat” că undeva ai greșit ceva chiar dacă ai făcut-o. Cu un nume devenit sinonim cu ciclismul din România, chiar și pentru cei mai puțin implicați în fenomen, șansele ca Vlad, fiul lui, să nu practice un sport erau foarte mici. Mai ales că și tatăl său este la rândul lui urmașul unui ciclist de performanță: “Viața mea e legată de sport așa că el s-a născut înconjurat de biciclete și de oameni care practică un sport, nici nu contează ce fel de sport. Pe măsură ce a crescut, l-am luat cu noi peste tot și a apărut și prima bicicletă. Prima a fost cum a fost, dar a doua deja a fost o bicicletă performantă. Când ai o minge în casă iar tatăl tău joacă în fiecare zi fotbal, până la urmă dai și tu cu piciorul în minge. Cam așa s-a întâmplat și în cazul nostru.”
NU-L ÎMPING DE LA SPATE DECÂT AȘA, CA SĂ AIBĂ PORNIRE
Totuși, drumul lui Vlad în lumea sportului de performanță nu este bătut în cuie. Tatăl său îi oferă doar suficientă motivație cât să-l țină activ: “Cred că este puțin cam devreme să spunem asta și oricum viața unui copil este mult diferită de ce trăiam noi pe vremuri. Eu stăteam tot timpul pe maidan cu mingea sau cu bicicleta, lucru care este acum practic imposibil. Într-adevăr îi place mult bicicleta de orice fel, atât șosea cât și offroad, îi place sa înoate, îi place să alerge după minge, însă deocamdată îl las să copilărească. Nu-l împing de la spate decât așa, ca să aibă pornire. Restul vine ușor și de la sine.”
Dorința lui Vlad de a face sport este cu atât mai remarcabilă, dacă ținem cont de una din primele experiențe pe care le-a avut alături de tatăl său: “Când ieșeam să alerg un pic îl luam cu mine, el pedalând pe mica lui bicicletă. La început prin pădure (Bucov – când mergeam la buni la Ploiești sau Băneasa) apoi pe șosea, eu evident protejându-l de eventualele mașini. Eram la Câmpulung Muscel odată, am plecat pe o foarte ușoară ninsoare care la întoarcere (făcusem 10 km, mai aveam 10) s-a transformat în lapoviță grea. Noi alergând nu simțeam frigul, însă Vlad, pe bicicletă a înghețat rău de tot. Norocul lui a fost un prieten care trecea cu mașina. L-a luat fără prea multe discuții și l-a debarcat acasă (casa nașilor), fără măcar să intre și să explice nevestelor situația. Imaginați-vă că vă intră în casă un copil din care curge apă, înghețat, albastru la față, iar cei adulți cu care plecase, să apară 15 minute mai târziu, ca două flori.”
NU CRED CĂ ESTE SĂNĂTOASĂ O CONCURENȚĂ ÎNTRE NOI DECÂT ÎN LIMITELE DISTRACȚIEI
Acum, relația tată-fiu este ghidată de o “înțelegere” tăcută de push and pull, dar care până în acest moment funcționează: “Eu fac promisiuni după care îmi este rușine să-i zic că aș prefera să dorm. Așa că ies cu el la alergare/bicicletă/trotinetă. El nu e cazul să mă motiveze, am gașca mea de prieteni cu care ies și de cele mai multe ori mă întorc acasă când el abia se trezește (vara). În micile competiții la care a luat startul se transformă într-o fiară. Păcat că această fiară apare doar la competiții. La antrenamente e adormită…”
Dar poate cel mai important, crede Alex, nu există competiție între tată și fiu: “El crește, eu îmbătrânesc. Nu cred că este sănătoasă o concurență între noi decât în limitele distracției. Evident că strânge din dinți și încearcă să mă depășească, dar deocamdată e mic și dorința mea e să-l fac să iubească sportul, nu să adore să-l lase pe taică-său în urmă. Îmi place când mă întreabă cum a fost la competiții, când îmi povestește cu multe cuvinte “aventura” lui și abia aștept să vină primăvara să ieșim din nou pe coclauri.
ÎMI PLACE FOARTE MULT CUM LA FINALUL UNEI CURSE (…) VINE LEȘINAT ȘI ÎNCEPE SĂ-MI POVESTEASCĂ
Acest echilibru pe care Alex a reușit să-l mențină între dorința lui ca Vlad să facă sport și dorința ca Vlad să vrea să facă sport nu a făcut decât să întărească relația dintre ei: “Cel mai mult îmi place când ieșim toți trei (Vlad, Simona și cu mine). În acel moment există într-adevăr o concurență între ei, cu mine arbitru. Și îmi place foarte mult cum la finalul unei curse la care aleargă singur sau împreună cu mine vine leșinat și începe să-mi povestească filmul acțiunii de parcă eu aș fi fost în altă țară până atunci și nu aș fi văzut absolut nimic.
Cât despre competiția ideală pentru cuplul tată-fiu Ciocan: “Deocamdată îmi plac mult concursurile de MTB tată-fiu. Mi se par prietenoase. La șosea nu există așa ceva, în plus ai putea altera rezultatul final. La triatlon amândoi participăm, însă individual. Deci da, cursele de MTB rămân deocamdată favoritele noastre. Aș alege ori evenimentele din jurul Bucureștiului, ori pe cele de pe litoral. Primele sunt aproape de casă și pe un teren relativ ușor, celelalte te ajută să ai un weekend la mare.”
