Nu mai ţin minte exact când a început tradiția. Ştiu doar că a fost la scurt timp după ce televiziunile din România au început să difuzeze cursele de Formula 1, iar în apartamentul cu două camere al familiei şi-a făcut apariţia un televizor color Panasonic, cu prea puţin inchi în diagonală, pe care doar tata avea voie să-l butoneze.
MARELE CIRC INTRA ÎN CONFLICT CU MARELE PRÂNZ
Deşi nimeni din familie nu fusese expus până atunci curselor automobilistice, noutatea lor ne-a făcut să le urmărim cu atenţie în fiecare duminică, odată la două săptămâni, încă de la primele difuzări. Chiar de la început parinţii mei şi-au dat seama că Marele Circ de pe micul ecran intră în conflict cu Marele Prânz din micul apartament. Duminica era una din puţinele zile (dacă nu chiar singura) când puteam să ne aşezăm cu toţii la masă şi să petrecem timp împreună.
Prin urmare, au luat o decizie care de obicei era rezervată doar nopţilor de Revelion şi aniversărilor la care îşi făceau apariţia şi oaspeţi mai mult sau mai puţin invitaţi. În duminica unei curse de Formula 1, mâncăm în sufragerie! Astfel, masa din lemn extensibilă şi scaunele aferente erau aranjate în mijlocul sufrageriei și puţin câte puţin, masa se umplea apoi cu meniul zilei. De obicei mămăligă cu unt şi brânză, friptura cu cartofi prăjiţi şi salată şi un desert.
PRÂNZUL DIN DUMINICA CURSEI A FOST TRIBUNA CĂTRE UNELE DINTRE CELE MAI MARI BĂTĂLII DIN LUMEA SPORTULUI
Încetul cu încetul, întreaga ceremonie a devenit din ce în ce mai bine coordonată. Ştiam exact când trebuie să începem aperitivul şi cât de mare trebuie să fie pauza dintre feluri astfel încât îngheţata sau dulcele de final să coincidă cu ultimele două – trei tururi dintr-un mare premiu şi festivitatea de premiere. De-a lungul anilor, prânzul din duminica cursei a fost tribuna către unele dintre cele mai mari bătălii din lumea sportului – Senna vs. Prost, Mansell vs. Hill, Schumacher vs. Hakkinen, dar şi schimbul cu noua generaţie (pe atunci) formată din piloţi precum Alonso sau Hamilton.
CU TIMPUL, TRADIŢIA PRÂNZULUI A DEVENIT SĂPTĂMÂNALĂ
De departe cea mai puternică amintire este legată de tragicul accident de la Imola al lui Senna, când noi, alături de întreaga lume, am privit fără cuvinte cum poate cel mai talentat pilot care a existat vreodată zace fără mişcare lângă monopostul făcut praf şi este apoi dus cu elicopterul la spital, unde este declarat mort. Unul din puţinele momente când am văzut-o pe mama cu lacrimi în ochi şi pe tata mut. Ani mai târziu aveam sa aflu că legătura este și mai puternică, deoarece sunt născut în aceeași zi cu pilotul brazilian.
Cu timpul, tradiţia prânzului de duminică a devenit săptămânală, după ce ne-a prins şi virusul Campionatului Mondial de Motociclism. Spre bucuria mamei care adoră notele imnului Italiei, iar Valentino Rossi îi făcea negreșit o bucurie la aproape fiecare cursă. Pe noi, băieţii ne bucura cum se „certa” cu Max Biaggi pe pistă, ca apoi să celebreze victoria în moduri care mai de care mai trăsnite.
LEGĂTURA NU A MURIT, CI DOAR S-A TRANSFORMAT
Plecarea noastră la facultate şi relocarea la Bucureşti a însemnat şi finalul tradiţiei de aproape 20 de ani. Lucrurile s-au potrivit cumva bine, pentru că Formula 1 devenise doar a umbră a ce a fost în anii ‘90 şi la începutul noului mileniu, iar Valentino Rossi nu mai câştiga cu aceeaşi frecvenţă ca în tinereţe (ba chiar deloc de ceva vreme încoace).
Însă legătura prin sportul televizat a familiei nu a murit, ci doar s-a transformat. Pentru că în ultimii ani am început să comentez cu mama la telefon etape din Marile Tururi.
