Nu am apreciat distopiile niciodată, dar nici nu am făcut efortul să îmi explic motivul. Era un concept pe care îl respingeam automat și fără îndoieli, așa cum îndepărtezi bâzâitul unei muște care îți tulbură somnul unei după-amiezi tihnite de duminică. De curând am avut ceva timp să mă gândesc și am înțeles de ce mintea mea super-extra mega ultra rațională nu voia să accepte ceva cu o probabilitate infimă de a se întâmpla în realitate. De ce să nu facem exerciții aplicate pe lumea care ne înconjoară și să visăm la cai verzi pe pereți?
MI-A ÎNGHEŢAT PE BUZE RÂSUL IRONIC
Un alt aspect înfricoșător al distopiilor era perspectiva sumbră a universului și decăderea omenirii care interveneau în majoritatea cazurilor. Recunosc acum că preferam realitatea, dar doar ceea ce se întâmpla în cazemata mea frumos construită, plină de oameni frumoși, curajoși și în care primești doar știri pozitive. Nu mă uitam niciodată la știri până când a urmat dușul rece al pandemiei. Într-o zi din martie 2020, mi-a înghețat pe buze râsul ironic la adresa panicoșilor, obsedaților de igienă, ipohondrilor și fanilor știrilor apocaliptice.
Cad piesele dominoului
Așadar, iată-mă acasă, prinsă în cursa unui joc domino în care s-au năruit pe rând planurile de antrenamente, sală, piscină, saună, masaj, weekend-uri sportive cu bere la final alături de prieteni, competiții, vacanțe, concerte. Exact! a naibii distopie în care toate activitățile care îți aduceau bucurie dispar! Nu o să povestesc acum despre metodele prin care m-am motivat să mă mișc în casă și pe lângă casă, ci despre ce am descoperit în acest timp.
PENTRU A ÎMPIEDICA EVADAREA MONŞTRILOR DEPUŞI ACOLO FĂRĂ PIC DE REMUŞCARE
Trebăluind prin încăperile minții mele amuțite, am dat peste un sertar plin cu șoseste desperecheate pe care le păstrezi așa, în caz că mai ai nevoie de ele, nu știi niciodată! Îți spui că nu te încurcă, le lași acolo pentru că pur și simplu nu poți renunța așa ușor la obiceiuri vechi. Și te obișnuiești să îți îndeși în dulap hainele preferate, pe care le porți zi de zi, când de fapt mai ai un ditamai sertarul cu balauri pe care nu îl folosești, dar te lovești zilnic de el. Cum să te descotorosești de inerția în care ai ajuns să te bucuri masochist de niște lucruri care fac parte din viața ta?
Așadar, odată identificate, am început să disec utilitatea obiectelor din sertarul mai sus amintit și am conchis că pot și vreau să renunț la tot ce e acolo. Primul pas a fost să găsesc niște saci de gunoi încăpători care se leaga frumos și sigur la gură, pentru a împiedica evadarea monștrilor depuși acolo fără pic de remușcare, ba chiar cu sânge rece.
ORICE MĂ FACE SĂ NU MĂ SIMT MÂNDRĂ DE MINE ÎN JUNGLA URBANĂ
Iată ce am îndesat în sacii de gunoi de calitate: frustrarea cu care se confruntă o biciclistă în traficul bucureștean, tendința de a-i educa pe cei care circulă pe jos sau pe trotinetă cu căștile în urechi, răspunsul în jargon la adresa șoferilor care consideră că nu am ce să caut cu bicicleta pe șosea sau că sunt invizibilă când am prioritate, răspunsul în jargon la adresa pietonilor care consideră că nu am ce să caut cu bicicleta pe trotuar, cearta cu porumbeii care îmi stau în cale, discuțiile mai mult sau mai puțin amicale cu cei care parchează mașina pe pista de biciclete, așteptarea interminabilă la semafor, fuga continuă și zilnică la sală când pot face și acasă o parte din antrenamente și… orice mă face să nu mă simt mândră de mine în jungla urbană.
Înapoi la normalitate, cu tot cu demonii ei
Azi îmi spuneam că sunt gata să îmi reiau activitatea de zi cu zi liniștită, la o viteză mai redusă și mai plină de compasiune. Am ieșit dimineața la 7.00 cu bicicleta să merg la dentist, primul drum după 3 luni, într-un trafic mult scăzut, într-o zi de vineri frumoasă și liniștită. Calmul meu a durat fix 10 minute până m-am trezit claxonata de un troleibuz la jumătate de metru de mine. Răspunsul meu a venit patimaș și otrăvitor. Acum mă întreb dacă voi lupta în continuare cu demonii care mă fac să reacționez în trafic sau îmi fac bagajele și mă mut pe o insulă unde să fac cocktailuri sau să împletesc brățări din sfoară, să nu știu ce zi e și să fiu sigură că nu mă șicanează nimeni când merg pe bicicletă.
