Datorită Simonei Halep, tenisul a cunoscut o renaștere printre iubitorii de sport din România. Putem spune de altfel că asistăm la un adevărat ”fenomen Halep”, asemănător cu cel pe care l-a avut și gimnastică la sfârșitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90. Însă pentru cei care s-au îndrăgostit de mici de sportul alb, succesul Simonei Halep este doar cireașa de pe tort când vine vorba să urmărească turnee de Grand Slam și nu numai.
Un astfel de om este Valentin Albert Lupu. Instructor și arbitru acreditat, jurnalist sportiv, este printre cei mai fini cunoscători ai sportului din România. Nu s-a născut cu racheta în mână, dar a fost aproape: ”De la tata mi se trage. Juca la perete, undeva la mare, cu o rachetă de lemn Reghin, pe când eram de-o șchioapă. Era înainte de Revoluție, dar cumva mama mi-a făcut rost de o rachetă de copii, prin intermediul unei colege de serviciu care juca. Nici mingi nu prea se găseau. Ce m-am bucurat când am putut cumpăra o cutie de la Auto Moto Velo Sport!”
PRIN CLASA A PATRA AM ÎNCEPUT SĂ URMEZ ÎN MOD ORGANIZAT CURSURI DE TENIS LA CLUBUL RADIODIFUZIUNII
A fost momentul când viața lui Valentin a devenit legată iremediabil de tenis: ”Prin clasele primare, am primit de la aceeași sursă un Slazenger la mâna a doua, model cu care se juca cred și în circuitul profesioniștilor pe la începutul anilor ‘80. O țin și acum de amintire, e într-o stare foarte bună și parcă aș încerca să mai lovesc cu ea, chit că are un cap mic și e foarte grea, poate trece chiar de 400g. Bine centrată, o minge ar pleca foarte puternic, ca din tun. Cu ea, tot atunci, prin clasa a patra, am început să urmez în mod organizat cursuri de tenis la clubul Radiodifuziunii, care există și acum, cum urci pe Schitu Măgureanu, imediat ce treci de Cișmigiu și de o biserică. Erau doi antrenori acolo, iar eu am lucrat un timp cu regretatul Mihai Tudor. Însă, de cum am început clasa a cincea, cu mulți profesori, m-am axat numai pe școală, iar la orele de tenis am mai mers doar în vacanțele de vară, pe care le petreceam la Râmnicu Vâlcea.”
Totuși, tenisul nu a încetat să facă parte din viața lui Valentin și în restul timpului. Prin intermediul televizorului, a rămas aproape de fenomen, pentru ca după terminearea facultății să ajungă mai aproape de el decât și-ar fi imaginat vreodată: ”Prin 1995, dacă mi-aduc bine aminte, după ce deja ne cumpărasem un televizor color Goldstar, părinții aveau să cumpere și un aparat video VHS Mega-Vision. Urmăream și înregistram tot ce prindeam. Tenisul mare era dominat pe-atunci de Sampras și Agassi. Am ținut cu Pete Sampras. Prin liceu, bâjbâiam cu școala, nu prea știam în ce direcție s-o apuc, cu profilul de bio-chimie, urmat conjunctural. Tenis mai jucam cu câțiva colegi, atunci când îi convingeam să mă însoțească și să închiriem câte un teren pe la Ștrandul Tineretului. Admiram în continuare jocul, dar nu mă gândeam că aș putea să-mi transform pasiunea în meserie. Am ales să dau la Jurnalism și Comunicare și, odată ce am făcut puțină practică la vechiul ProSport, condus de Ioanițoaia și Tolontan, mi s-a înfiripat ideea de a scrie despre sport. În 2005 am trecut de la Independentul lui Horia Alexandrescu, la noul pe atunci ProSport, sub condeiele lui Cristian Țopescu și Dorin Chioțea, unde am devenit specialistul rubricii de tenis. Vremea presei sportive avea să apună, însă, odată cu criza mondială a venit și avântul online-ului și așa m-am apropiat prima dată de tenisul ca meserie.”
LA EI AVEAM SĂ URC, PRIMA DATĂ TIMID, ÎN SCAUN
Concomitent cu articolele despre tenis, a început să se implice și în organizarea de turnee, ca mai apoi, să urmeze cursuri de arbitraj și antrenorat: ”Am început să organizez evenimente în echipa MPG (care deține, printre altele, brandul Tenis Partener, primul circuit de tenis pentru amatori). La ei mi-a plăcut enorm să pun umărul în special la dezvoltarea și lansarea proiectului pentru copii Tenis 10, o idee plecată de la reputatul tehnician Sever Dron, căruia țin să-i mulțumesc în mod special. Am avut atât de multe de învățat de la dânsul. Ulterior, la îndemnul antrenorului Claudiu Munteanu, am urmat un curs de arbitri locali. Nu prea îmi dădeam seama la ce mi-ar folosi. Era prin 2012. Ulterior, Adrian Iacob a lansat circuitul Competiții Sportive, introducând în premieră arbitrajul la nivelul tenisului recreativ. La ei aveam să urc, prima dată timid, în scaun, iar mai apoi am absolvit și treapta următoare sub egida FRT, devenind Arbitru Național de Scaun. Respiram tenis secundă cu secundă, urmăream tot ce mișcă, citeam tot ce-mi trecea prin mână. Am aflat de PTR (Professional Tennis Registry), cea mai importantă organizație de antrenorat din lume, cu sediul principal în Statele Unite. Organizau constant în Europa, workshop-uri pentru certificarea ca antrenori și m-am afiliat lor. Așa se face că am zburat în Cipru, la Larnaca, în 2018, acolo devenind instructor cu acte în regulă.”
A GÂNDI DIN START TOTUL ÎN IDEEA DE A O FACE PE CEA MICĂ O SIMONA HALEP CU ORICE PREȚ E NOCIVĂ
În ceea ce privește ”fenomenul Halep”, Valentin este de părere ca trebuie să ne bucurăm în primul rând de dorința copiilor și a adulților deopotrivă de a face mișcare: ”Greu de estimat acum ce se va întâmpla în timp. În mod clar, Simona Halep a devenit un model pentru cei mici. Oricine pune o rachetă în mână a auzit de ea, a văzut-o în carne și oase sau la televizor. Poate fi un câștig pentru noile generații în ceea ce privește numărul de practicanți ai tenisului de plăcere. Subliniez, de plăcere. Poate ajuta în ceea ce privește baza piramidei cu câteva procente, nu așa multe cum ne-ar plăcea să credem. Pentru că noile generații au atâtea alte atracții la dispoziție. Aici rolul părinților devine primordial. Jos pălăria pentru cei care își îndreaptă copiii spre sport, însă, atenție! A gândi din start totul în ideea de a o face pe cea mică o Simona Halep cu orice preț e nocivă. Și nu mai e cazul să amintesc de ce, s-a tot vorbit despre asta. Puțini aleg calea performanței, din n motive. Sportul nu trebuie privit neapărat în termeni de profesionism, ci și ca un hobby. Cei mici, odată inițiați în tainele jocului, odată ce îl vor practica cu drag, nu împinși de la spate, vor crește sănătos, armonios, vor trăi echilibrat, vor fi câștigați pe viață”.
Mai ales pentru că drumul spre performanță în tenis este unul extrem de lung și costisitor: ”E diferență de la cer la pământ între primii pași în tenis și ideea de performanță, nu mai vorbesc despre a deveni un performer. Am scris mult despre subiect, despre cât de întortocheate sunt cărările tenisului, în serialul Juniorii, pe care l-am redactat în 2014 pentru Treizecizero.ro. Tenisul rămâne o nișă în România, cu tot cu Simona Halep printre noi. Majoritatea părinților nu ajunge să aibă acces la un minim nivel de informare, pentru a-și putea face din start o imagine de ansamblu, înainte de a-și lua pentru prima dată copilul de mână în drumul spre teren. Fără o educare a lor, firul de legătură dintre jocul copilăriei și tenisul practicat în ideea de a face carieră pe teren, se rupe undeva și nu mai poate fi înnădit. Ei trebuie să se documenteze la rândul lor, să se informeze, practic să se școlească în rolul de părinte de jucător de tenis. Bine, nu vreau să generalizez și să-i învinovățesc pe părinți, problema este mult prea complexă, cu mulți actori și factori implicați, circumstanțele marii performanțe ținând de alinierea tuturor „planetelor”: antrenor, sponsor, federație, echipa și anturajul din spate, norocul și hazardul, pur și simplu. Peste toți și toate, se asamblează el, cel ce joacă, cu caracterul lui, cu abilitățile lui motrice, cu inteligența lui și în special cu gradul lui de plăcere, dorință și voință în a depune efort, în a sacrifica mai totul de dragul unui vis frumos, ce atât de greu poate deveni realitate. Dar, dacă nimeni n-ar mai visa…”
TENISUL RĂMÂNE O NIȘĂ ÎN ROMÂNIA, CU TOT CU SIMONA HALEP PRINTRE NOI
Alți ”jucători” importanți în opinia lui Valentin sunt și cluburile unde cei mici intră în contact cu tenisul, care trebuie să asigure o atmosferă prietenoasă, unde copiii să-și dorească să revină, dar și profesionistă pentru cei care arată semne că pot merge mai departe: ”Sigur că ar fi minunat să avem o academie Bolletieri românească și altele pe lângă ea. Ce e mai important e ca, organizatoric, cluburile să ajungă la un nivel cât mai înalt de profesionalism. Cu tot ce implică aceasta. Astfel, cei mici odată intrați pe poartă, ar avea o cale de urmat, cu niște pași clari pe termen mediu și lung, nu doar de azi pe mâine. Eu privesc Academia ca spațiu de cantonament, în care copilul învață, mănâncă, doarme. E ceea ce ne-ar fi plăcut să pună în practică Năstase și Țiriac. Altfel, vorbim de școli de tenis. Și sunt multe școli de tenis la noi despre care putem vorbi la superlativ. Odată extinse și pe lângă ele înființate și dezvoltate altele noi, toți copiii talentați ar încăpea pe mâini bune. Poate nu din prima, dar mai devreme sau mai târziu ar găsi direcția potrivită.”
Până atunci, Valentin își ocupă timpul și cu arbitrarea competițiilor de amatori din țară. Turnee extrem de competitive, organizate din ce în ce mai bine, unde cei care își dau cu părerea la televizor, pot pune în practică ceea ce văd la profesionişti: ”În circuitul Competiții Sportive, am avut ocazia de a arbitra meciuri de amatori cu sutele. Ce concluzii pot trage? Această structurare a tablourilor de joc pe niveluri a favorizat enorm dezvoltarea tenisului ca sport de masă. Ambiția și spiritul de competiție cresc necontenit pentru că participanților li se oferă un cadru prin care ajung să intre în pielea unui sportiv în toată puterea cuvântului. Motivațional influențează mult în bine și premiile puse la bătaie, de la vouchere pentru achiziționarea de echipament, la excursii la marile turnee profesioniste cu transportul, cazarea și biletele de meci incluse. Dar vreau să cred că majoritatea participă în ideea de a fi mai buni cu ei înșiși. Punct după punct, game după game, meci după meci, turneu după turneu. S-a format un cult în jurul acestor competiții și nu cred că greșesc dacă spun că tindem spre semi-profesionism. Și aici mă întorc la ce spuneam mai devreme. Eu ca părinte aflu de circuit, mă înscriu, joc, mă perfecționez și am și ocazia de a cunoaște din ce în ce mai multe despre acest joc minunat. Așa îl voi putea iniția și pe cel mic în tainele tenisului. Nu doar îi voi pune o rachetă în mână, îl voi trimite la antrenorul cutare și îl voi lua de acolo și duce acasă odată ce ora de tenis se va fi terminat. Fără a-l face, eu și antrenorul să iubească jocul, îl voi pierde ca practicant, mai devreme sau mai târziu. Fenomenul Halep, cum i-ai spus, e ca o ploaie de vară. Fire de iarbă răsar, dar ele trebuie îngrijite.”
Și dacă ar fi să urce în scaun la o finală de Grand Slam: ”Încerc să mă teleportez în imaginarul propus de tine. Primul gând ar fi spre un Wimbledon cu Federer versus Nadal. Dar, principala calitate a unui arbitru trebuie să fie imparțialitatea. Mi-ar fi foarte greu să nu mă implic emoțional, ca mare admirator al lui Federer, ce sunt. Hai să aleg altceva! Pentru că la Roland Garros și Wimbledon am ajuns, ca și jurnalist, dă-mi voie să visez la un Australian Open. Așa că aș alege Melbourne. Și protagoniștii? Hmm…Finala feminină: Anett Kontaveit (pe care am arbitrat-o la linie, în Polonia) – Danielle Collins. Finala masculină: Matteo Berretini – Milos Raonic…Poftim!”
Puteți găsi afla mai multe despre preocupările lui Valentin, aici https://lavtenis.wordpress.com și aici https://www.facebook.com/lavtenis/.
