Triatlonul este sport individual, se știe! Uneori poate deveni sport de echipă, dar numai la proba de ciclism și în cazul distanței olimpice sau standard.
Totuși, Oana și Alex ne demonstrează că triatlonul se practică cel mai bine în cuplu, chiar dacă fiecare înoată, pedalează și aleargă după propriile obiective, în ritmul său. Ba mai mult, când visele se intersectează în locul nebun pe nume IRONMAN, orele de antrenament devin cel mai bun mod să petreci acel “quality time” alături de jumătatea ta, chiar dacă uneori nu prea ești în stare să rostești prea multe cuvinte:-)
Până la 3,8 km înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare, toate în aceeași zi:-) există un început
Oana: Am făcut mișcare sub diverse forme cam toată viața dar niciodată în mod foarte organizat. La câțiva ani după ce ne-am mutat în Otopeni, ne-am făcut amândoi abonament la sală și pentru că erau copiii mici, făceam cu rândul, fiecare cu ziua lui de sport. Asta m-a făcut să nu pot amâna sau anula, pentru că ziua următoare era rândul meu să stau cu copiii. Și atunci, indiferent dacă aveam sau nu chef, nu puteam lăsa pe mâine. Mergeam cam la toate orele de grup, le-am făcut pe toate (mai puțin Zumba și Kangoo, pe care nu le-am înțeles).
Eram însă convinsă că nu îmi place să alerg și că nu pot. Alex s-a apucat primul de alergat (cum de altfel, s-a apucat și de ciclism de șosea, și de triatlon). Și la un moment dat, am mers și eu cu el, la o tură de Herăstrău. Mi s-a părut îngrozitor de greu și de lung. Nu mai știu exact cum m-a convins să mă înscriu la prima alergare de 10k, dar știu că înainte de cursă am alergat 8 și nu pricepeam cum pot alții alerga mai mult. Apoi m-am înscris la Băneasa trail și atunci țin minte că a fost prima oară când chiar mi-a plăcut.
Istoria bicicletei este și mai complicată. Alex a decis să-și ia bicicletă de șosea. Eu am susținut că e o prostie și că nu îmi doresc. Problema a apărut când am plecat cu prietenii în vacanță și el ieșea cu ei, dimineața, la câte un tur de insulă. Și nu se întorcea la timp, copiii erau agitați, voiau la plajă. Atunci am decis că e mai bine să merg și eu, pentru că nu sunt genul care să aștepte.
La primul lui concurs de triatlon (era sprint) nu m-am dus. Mi se părea ceva inutil. L-au susținut prietenii. Am fost însă cu el când a participat prima dată la Mamaia, tot sprint. Și atunci m-a prins. Mi-a plăcut tot ce se întâmpla, cum venea lumea în tranziție și se schimba pentru un alt sport. Toți mi se păreau super – oameni. Și mi-am promis să mă întorc anul următor și să particip.
Alex: Aparțin unei generații pentru care timpul liber petrecut în fața blocului era în mare parte organizat în jurul sportului, ca formă de socializare și de exprimare individuală a uneia dintre puținele libertăți la care aveam acces gratuit în acea perioadă. Este adevărat că atunci ne ajuta și fizicul, marcat și el de regimul ”sănătos” al unei ”epoci de aur” în care ciocolata și Coca-cola erau mult mai greu de procurat decât mingea de 35 sau seturile de ping-pong chinezești… Deci pot sa zic ca am avut o relație cu sportul încă de mic copil, inițial ca mod de joacă și socializare și ulterior ca membru în cateva cluburi sportive școlare.
De triatlon am auzit prima data prin 2012-2013, cred. Am citit despre Fără Astfalt și mi-a plăcut ideea de competiție în aer liber, la mare, cu sport și prieteni. Înotul și mersul pe bicicleta nu-mi erau necunoscute, iar cu alergarea am zis că aș putea să mă descurc. Am zis că ștafeta ar fi bună de început și mi-am convins prietenii să evalueze ideea, urmând ca eu să mă ocup de înot și alți doi prieteni de celelalte două probe. Planul s-a concretizat pentru ei, dar nu și pentru mine. Am citit un articol despre ce poți să pățești în mare dacă sunt curenți și nu ești foarte experimentat..și am zis că mai bine particip doar la petrecere.
Am reluat ideea abia în 2017 când am participat la primul meu triatlon olimpic organizat cu aportul unor buni prieteni, Titans Triathlon, în parcul IOR.
Ce l-ar face pe un om cu un loc de muncă static de la 9 la 18 și îndatoriri de familie, să țintească la o asemenea grozăvie: IRONMAN full distance?
Oana: Gândul ăsta și-a tot făcut loc în capul meu. Cred că prima dată a apărut când am văzut filmul 100 metros. Mi-am spus că dacă protagonistul a putut, eu de ce nu aș putea? Dar nu am avut multă vreme curajul să sper că voi putea. Oamenii care terminau un asemenea concurs, erau eroi pentru mine. Mă gândeam că half distance e maximul pe care îl pot face.
Și am făcut câteva half-uri, trei dintre ele chiar sub cunoscutul brand IronMan. Așa a apărut a doua oară gândul, în format mai palpabil. Acum doi ani, la Cascais, doi prieteni au făcut full distance. La final, mi s-a părut că ceea ce făcusem eu (un half) era prea puțin. Dar tot nu am avut curaj și anul următor, am făcut tot half. Doar că la finalul anului trecut, mi-am zis că dacă nu acum, atunci când. M-a ajutat mult faptul că și Alex a simțit la fel, și încă trei prieteni buni.
Alex: Întotdeauna m-au atras provocările ”mind over matter”. După câteva concursuri de triatlon la care am participant în țară, probe olimpice în mare parte, am fost convins de către prieteni să particip și la un half Ironman. Astfel a început aventura Ironman și pariul cu mine pentru proba de full distance. Am trecut apoi prin mai multe probe de half, inclusiv prin Transfier, cel mai greu și mai frumos concurs de triatlon din Romania, pentru a ajunge să-mi doresc să aud “Alex Florescu, You Are an Ironman”. Și probabil nu aș fi fost suficient de motivat să preiau acest obiectiv dacă nu aș fi avut exemplul unor buni prieteni care au mi-au arătat că se poate. In plus, a fi în aceasta încercare alături de soția mea și alți doi prieteni, m-a făcut și mai mult să-mi doresc să trec linia de finish după 3.8km înot/180km bicicletă și 42km de alergare.
De la dorință la putință e un drum lung. Cum e de fapt pregătirea pentru full IRONMAN?
Oana: În primul rând, cred că pregătirea fizică reală, a început acum mulți ani, când m-am apucat să fac mișcare în mod constant. Cele opt half-uri făcute au ajutat și ele.
Eu am simțit însă nevoia de a avea un antrenor. Nu am tot timpul din lume, am un job solicitant și aveam nevoie de cineva care să-mi structureze antrenamentele. Cred că și asta m-a ajutat. Le mulțumesc pe această cale lui coach Flabio Carmona și Seven Sports Club.
Nu a fost ușor. Ajunsesem să ne antrenăm zilnic. Dar faptul că am fost amândoi implicați în asta, ne-a ajutat. Unde găsești un partener de viață care să priceapă că vii seara acasă de la muncă, și în loc să pregătești cina pentru soț și copii, tu ieși să alergi, sau te duci să înoți sau te urci pe trainer? Week-end-urile au fost doar despre antrenament. Dar și aici, faptul că avem prieteni implicați în același proiect, cu care ne-am antrenat de multe ori împreună, ne-a făcut planul mai ușor. La noi chiar și concediile au fost cu înot, bicicletă și alergare.
Partea mentală a fost și ea destul de grea. Nu este simplu să duci un asemenea program de antrenament, să știi că ai tot timpul ceva de făcut. Au fost zile când nu îmi doream decât să mă arunc pe canapea, dar am rezistat. Mai mult, mai apărea și drăcușorul din cap care îmi spunea că nu sunt în stare. Dar l-am ignorat.
Nu simt însă că am sacrificat nimic. Din contră, asta ne-a consolidat relația.
Alex: Unul dintre prietenii care au făcut full IM înaintea mea mi-a spus că este important să-l tratezi cu respect. Respectul este una dintre valorile morale pe care eu o apreciez. Astfel că, ori de câte ori pe parcursul orelor de training simțeam că e mult și că aș putea lăsa și pe altă dată, m-am gândit la respect. Și cum încrederea și respectul merg mână în mână, am reușit să mă țin, în mare, de planul de antrenament. M-a ajutat foarte mult în acest parcurs și obligația asumată în fața antrenorului, pe care tot cu respect l-am privit, pentru a bifa planul urmărit, dar și ambiția Oanei, soția mea, cu care am urmat același plan și care m-a motivat sa continui alături de ea.
Ce a fost cel mai greu în această călătorie?
Oana: Pentru mine, lupta internă a fost cea mai dificilă. Să mă conving că pot, că voi avea răbdarea să mă antrenez și să termin. Sunt un om fără răbdare. Iar un Ironman full distance se face cu capul. Mi-a luat ceva să mă învăț să o iau încet și cu calm. Așa am început să-mi scriu în cap discursuri motivaționale pentru ziua cursei.
Al doilea cel mai dificil lucru, a fost nutriția. Nici acum nu am rezolvat problema asta, dar mai am timp. În concursuri, ori mănânc prea mult, ori prea puțin. Nu a mers totul bine din punctul ăsta de vedere nici la Barcelona.
Alex: Lupta cu mine și tentația confortului. Nefiind o persoană matinală, m-am antrenat preponderent seara, dupa orele de job, în fiecare weekend și indiferent de vreme. A fost greu, dar și frumos. Frumos pentru ca a fost un parcurs în familie și cu prietenii, iar asta cred că ne-a unit și mai tare, atât familia, cât și prietenia. Am preluat acest obiectiv ca pe o aventură comună și am încercat să ne distrăm cât se poate de tare. Frumos și pentru că m-a ajutat să-mi consolidez încrederea în mine.
După sutele de km antrenați vine și momentul în care bucuria te copleșește
Oana: Cel mai frumos moment al cursei a fost începutul turei 3 (cea finală) de alergare. Eram deja obosită, dar l-am văzut în public pe fiul nostru cel mic. Mi-a zâmbit și mi-a spus: ”Hai, mami, că poți!”. Mi-a rămas chipul lui în minte și mi-a dat toată energia de care aveam nevoie să termin cursa.
Alex: Proba de alergare mi-a oferit cele mai multe trăiri extreme. Am trecut prin euforia unei prime ture unde revenirea în oraș și încurajările mulțimii m-au făcut să mă simt puternic și biruitor, prin momente de cădere psihică și multe conversatii interioare în următoarea tură și iar prin momente de bucurie și împlinire pe ultimii kilometri, atunci când am văzut că finalul nu mai este atât de departe. Peste toate astea însă, finalul de pe covorul roșu și cuvintele băiatului meu cel mic ”Bravo, tata!” au reprezentat cel mai frumos moment al cursei pentru mine.
Au existat și momente când Oana a crezut că nu va termina cursa, mai ales înainte de concurs. Dar în timpul cursei, nu a avut niciun moment acest sentiment. A fost convinsă că dacă a luat startul, o va termina. Nu îmi explic nici în acest moment cum am avut o asemenea încredere, dar așa m-am simțit tot drumul – ne povestește Oana.
Alex a trecut prin mai multe momente când finalul părea foarte departe. Gândul că m-aș dezamăgi dacă nu aș termina m-a făcut însă să mă abțin în a considera abandonul o opțiune – mărturisește Alex.
Ce sfat i-ai da cuiva care vrea să facă un IRONMAN full?
Oana: Nimic nu se face fără să îți dorești și fără să muncești. Dar dacă reușești să găsești dorința, merită toată munca. Este o senzație greu de descris. Este ceva ce faci doar pentru tine și care îți dă încredere enormă.
Alex: Să-l trateze cu Respect, atât în antrenament, cât și în concurs. Iar la final, înainte de a trece linia de sosire, să conștientizeze ceea ce a făcut și să se bucure de momentul victoriei.
A fost primul și ultimul sau mai urmează?
Oana: Când m-am înscris, am zic că fac unul și gata. Când l-am terminat, am zis că mai vreau. Sigur mai urmează, probabil peste doi ani.
Alex: A fost prea frumos ca să nu mai fie. Va urma.
Credit foto: arhiva personală Oana Florescu, Alex Florescu
