De mai bine de un an mă gândesc să-mi completez studiile și să iau și categoria A a permisului de conducere, cea pentru motociclete. Pe de-o parte, din cauza traficului din Bucureşti şi a orelor pierdute fără rost în maşină. Pe de altă parte, pentru că simt o atracţie ciudată către orice activitatea ce necesită un echipament elaborat, care te face să pari că ştii ce faci – pasionaţii de scuba-diving ştiu despre ce vorbesc.
Bineînţeles, la fel ca în cazul lecţiilor de schi, şi cursurile pentru şcoala de şoferi sunt amânate pe termen nedefinit din motive pe care nici eu nu mi le pot explica prea bine. Dar în serile în care stau cu tableta în faţă şi citesc sau urmăresc diferite review-uri pentru diferite modele de motociclete un singur gând se repetă cumva obsesiv – când începem să urâm două roţi, în trafic?
AM AVUT UN CURS INTENSIV DE MERS PE DOUĂ ROŢI, PENTRU CĂ TATA NU A VRUT SĂ MĂ LASE SĂ MĂ ÎNTORC CU LACRIMI ÎN OCHI ACASĂ
Pentru orice copil, ziua în care primeşte prima bicicletă şi iese cu ea în jurul blocului, este un moment care rămâne întipărit în memorie. Eu chiar şi acum pot să îmi aduc aminte de cei 50 de metri pe care i-am făcut cu bicicleta cu roţi ajutătoare, până ca unul dintre braţele roţilor să se rupă. Moment în care am avut un curs intensiv de mers pe două roţi, pentru că tata nu a vrut să mă lase să mă întorc cu lacrimi în ochi acasă.
Ţin minte şi când mi-a eliminat frâna spate pentru că blocam roata la orice oprire, dar şi când am rupt cadrul după ce am sărit cu bicicleta cele două trepte de la aprozarul de lângă bloc. Prima bicicletă este prima experienţă din viaţă cu viteză, cu echilibrul, cu dorinţa de explorare. Este mijlocul prin care te poţi îndepărta pentru prima oară la mai mult de 50 de metri de casă şi cel care îţi oferă prima responsabilitate. Nu de alta, dar trebuie să o speli înainte să intri în casă sau măcar să o ştergi.
Prima bicicletă m-a învăţat să strâng şi să desfac şuruburi, legi elementare de fizică (ale căror urme le voi purta pe corp până la sfârşitul vieţii) şi m-a transportat către şi de la şcoală până la finalul liceului. Şi sunt sigur că nu am fost singurul care a făcut aşa.
DIN MOMENTUL ÎN CARE NE URCĂM LA VOLAN, CĂPĂTĂM O URĂ VISCERALĂ PENTRU CEI CARE SE DEPLASEAZĂ PE DOUĂ ROŢI
Şi, totuşi, de îndată ce împlinim 18 ani şi putem să ne luăm permis de conducere, în creierul nostru pare că se întâmplă ceva. Poate pentru că permisul de conducere este prima dovadă palpabilă, pe care o câştigăm prin examen auto, că suntem adulţi. Sau poate pentru că o maşină ne oferă libertate şi independenţă mult mai mari decât o bicicletă a făcut-o până atunci.
Cert este că din momentul în care ne urcăm la volan, căpătăm o ură aproape viscerală pentru cei care se deplasează pe două roţi în jurul nostru, fie că sunt biciclişti sau motociclişti. Îmi aduc aminte şi acum una din primele mele experienţe cu bicicleta în Bucureşti, înainte să am maşină. Aproape de Arcul de Triumf, un puşti aproape de-o seamă cu mine, dar la volanul unui S-Class, mi-a blocat calea şi mi-a zis să mă urc pe trotuar. Un moment care mi-a rămas întipărit în minte la fel ca prima plimbare, cu roţi ajutătoare.
DACĂ S-AR FI URCAT DIN NOU PE EA, ŞI-AR FI ADUS ŞI EL AMINTE DE ACEA ZI ŞI NU M-AR FI BLOCAT
Îmi place să cred că şi acel puşti nu a avut toată copilăria lui S-Class. Că la un moment dat şi tatăl lui l-a învăţat să meargă pe bicicletă (probabil un mountain-bike cu 18 viteze, copiii anilor ‘90 ştiu despre ce vorbesc, dar nu asta e ideea). Şi că dacă s-ar fi urcat din nou pe ea, şi-ar fi adus şi el aminte de acea zi şi nu m-ar fi blocat. Şi că toţi cei care ne înjură în trafic şi se supără că le luăm din benzi pentru piste le cumpără copiilor lor biciclete şi învaţă să meargă pe ele în după-amieze însorite.
Şi sper ca acei copii să nu uite acele prime pedale date singuri, fără ajutor, în momentul în care îşi iau permisul de conducere şi se urcă la volan.
