Nu îi cred pe oamenii care spun că atunci când aleargă sau merg cu bicicleta se simt eliberați de grijile cotidiene. Sau poate nu am ajuns eu la nivelul necesar de zenificare prin sport. Dimpotrivă, de câte ori ies la alergare (nu s-a mai întâmplat demult asta) sau la o tură de bicicletă (aproape la fel de demult), mă simt chiar mai asaltat de gânduri decât dacă aș fi stat liniștit acasă.
EVADAREA MEA E SUB APĂ
Multă vreme nu am înțeles de ce cineva ar trece prin tot chinul de a-și pune un costum de neopren și de a căra o butelie de oxigen în spate, când poate la fel de bine să exploreze adâncurile cu ochelari de înot și cel mult o pereche de labe în picioare. Până la urmă ce contează dacă vezi tot adâncul dintr-un foc sau mai ieși din când în când să iei o gură de oxigen? De altfel, nu e ca și cum sub apă rulează constant un film de acțiune, ci mai degrabă un documentar despre natură, dar nu ca Blue Planet, mai degrabă un low-budget regizat de studenți la biologie. Deci îți poți permite să pierzi câteva secvențe.
VAI, CÂT DE MULT M-AM ÎNȘELAT
Prima experiență la scufundări a fost o harababură învelită în adrenalină și entuziasm copilăresc. Mă plimbam ca un yoyo de la suprafață, la fundul oceanului, fascinat de ușurința cu care se umflă și se dezumflă BCD-ul, vesta de care se prinde și care este conectată la butelia de oxigen. Atât de multe drumuri am făcut, încât la un moment dat urechile mele nu au mai putut regla presiunea internă și m-am căpătat cu o foarte dureroasă infecție. Ulterior aveam să aflu cât de norocos am fost că nu am pățit ceva mai grav, fisurarea timpanului de exemplu. Acela a fost și momentul în care mi-am dat seama că scufundările nu sunt o simplă joacă pentru cei care poate nu se simt atât de în largul lor în apă.
Am luat lucrurile cu adevărat în serios doi ani mai târziu, când împins de jumătatea mea mai bună, am făcut online cursurile pentru certificarea Open Water Diver (ce îți permite scufundarea până la o adâncime de 18 metri), iar pe cele practice în concediu. Au fost unele dintre cele mai distractive două zile din viața mea, alături de Patrick, un instructor neamț cu simț al umorului scoțian pe care l-a dobândit de la șeful lui, Paul, și care mă încuraja mereu cu celebrul apelativ “mate”. Un alt motiv în plus pentru a încerca măcar experiența: multitudinea de personaje colorate pe care le întâlnești la orice centru de scufundări.
A FOST NECESAR SĂ ÎNCERC O DATĂ CA SĂ DEVIN DEPENDENT
Cu examenele trecute și un bagaj de cunoștințe de începător sub centura cu greutăți, am făcut și scufundarea ce îmi permitea să mă bucur de noul brevet. Ce am realizat în acele aproximativ 45 de minute sub apă în care Paul de această dată m-a dus până la 21 de metri? Că nu am putut să mă gândesc decât la ce făceam în fiecare clipă. M-am concentrat să respir corect, să egalizez presiunea din urechi, să am flotabilitatea corectă cu minimum de yoyo-izare. La finalul experienței l-am întrebat pe Paul dacă asta se datorează faptului că sunt la început și mi-a spus că în mare măsură, da. Dar că în același timp scufundările necesită chiar și de la cei experimentați un nivel ridicat de concentrare, altfel, urmările pot fi grave.
Totul este cu atât mai uimitor dacă ții cont că sub apă lucrurile se întâmplă parcă cu încetinitorul și timpul pare că stă în loc. Acela a fost unul din puținele momente din viața mea în care am făcut un singur lucru și m-am bucurat pe deplin numai de el. Desigur, ca multe experiențe din viața mea, a fost necesar să încerc o dată ca să devin dependent. Însă felul în care au decurs lucrurile în ultimii ani nu mi-au permis să devin Advanced Open Water Diver, ce îți oferă printre altele dreptul de a te scufunda sub clar de lună.
O voi face, cu siguranță, cu prima ocazie și mă voi bucura și mai tare de faptul că timp de 45 de minute nu m-am gândit la nimic altceva, decât cum să ies în siguranță la suprafață.
Și tot nu îi voi crede pe alergătorii și bicicliștii care spun că reușesc același lucru.
