Se spune că un înot bun nu te ajută să câștigi un triatlon, dar că unul slab îți strică concursul și că o alergare bună te scoate câteva locuri în față la finish.
Ceea ce se întâmplă între timp este de fapt proba care în economia concursului durează cel mai mult și care are o mare pondere în rezultatul final. Așa am ajuns să rememorez relația mea cu bicicleta.
1. Tricicleta
În realitate nu cred că am avut prea multe biciclete de-a lungul timpului, dar fiecare etapă a vieții a fost marcată de câte una. Nu țin minte câți ani aveam dar imaginea mi-a rămas în cap. Eram pe tricicletă și mă învârteam în fața porții casei bunicilor din Brașov. Unchiul meu tocmai pleca și cum eu eram extrem de vorbăreață (și probabil agasantă), la întrebarea mea: “unde te duci?”, răspunsul lui a fost pe măsură: “la femei”. Prin urmare, o vreme m-am învârtit pe tricicletă și când eram întrebată unde merg, știam deja răspunsul “la femei”. Nu îmi amintesc cum arăta tricicleta dar știu sigur că mergeam cu ea și repetam cuvintele astea.
2. Pegas Poneiul
Am avut apoi o bicicletă mică cu roți ajutătoare, dar nu am nicio amintire cu ea. La șase ani însă am primit cadoul visat: un Pegas roșu. Mi l-au luat ai mei de ziua mea și nici că puteau să-mi facă o surpriză mai mare. Am învățat să merg pe ea împinsă, pe același trotuar din fața casei bunicilor, iar când am realizat prima oară că merg singură, m-am speriat și am luat prima căzătura serioasă din seria care avea să urmeze. Și au urmat destule ture și trânte. Pe vremea aceea însă, circulație nu prea era, eram lăsați să bântuim liniștiți în oraș. Cred că a fost cea mai iubită dintre bicicletele mele. Avea și nume: “poneiul”. Probabil o găsesc și acum în podul casei bunicului, pentru că el nu aruncă nimic.
3. Cursiera lui tata
În vara când am învățat pentru admiterea la facultate, am stat la Bran. Dimineața alergam pe drumul din Predeluț și seara luam cursiera tatălui meu la o tura pe Poartă. Era tot roșie și îmi plăcea, dar nu era a mea. Era doar de împrumut și nu știu ce s-a întâmplat mai departe cu ea. Posibil să fie și ea în casa bunicii de la Bran, ascunsă undeva.
4. Născută pentru mtb
Mulți ani apoi nu am mai mers și nici nu am mai avut bicicletă. Au avut copiii când au ajuns la vârsta la care puteau să învețe. Asta până când tot prietenii sportivi i-au făcut cadou soțului un mtb. Urmarea a fost că am primit și eu de ziua mea un cadou similar, de la soț. Doar nu era să meargă singur. Și uite așa ne-am gândit noi că suntem pregătiți pentru Prima Evadare.
Ca să nu mă pierd pe drum, am făcut traseul cu o săptămâna înaintea concursului. Este una dintre cele mai rele amintiri cu bicicleta. Cei 55 de kilometri au fost un chin pentru că nu eram antrenată, abia începusem să mă prezint la orele de cycling. De vreo trei ori am vrut să las bicicleta în pădure și să fug. Două zile după, abia m-am mișcat și m-am ales cu niște vânătăi îngrozitoare pe picioare, ajungând ținta glumelor colegilor de birou. În concurs a fost ceva mai bine, măcar știam traseul. Acum, când mă uit la poze, râd și mi se pare că am fost inconștientă.
Anul acesta am redescoperit mtb-ul și a mai apărut o bicicletă în viața mea. Ea e albastră, a fost folosită doar o dată și are nevoie de un nume și mai multe ture.
5. Îmi trebuie o bicicletă ușoară
În anii ce au urmat, am avut câteva aventuri cu mtb-ul dar despre asta mai târziu. M-am apucat serios de orele de cycling pentru că voiam să reușesc să mențin o cadență. Am făcut asta regulat și m-am oprit doar anul acesta, când s-au închis sălile. Am continuat însă pe home trainer.
În urmă cu trei ani, tot la îndemnul prietenilor sportivi, soțul meu și-a cumpărat o cursieră. Nu mi s-a părut pentru mine și am refuzat. Asta până când am plecat în concediu în Grecia. Mi-am dat seamă că nu sunt genul de soție care să aștepte acasă să se întoarcă el de pe șosea, de la tura cu prietenii. Și mi-a trebuit cursieră fix atunci, la final de august, final de sezon. Mi-a intrat în cap că principala caracteristică a bicicletei pentru mine era greutatea, sau lipsa ei. La 50 de kile ale mele, mă gândeam că va conta fiecare sută de grame. Și de aici a început o adevărată saga a achiziției. Cum în România sunt extrem de puține fete cu biciclete de șosea, nici un magazin nu avea pe stoc ceva care să mi se potrivească. Toți încercau să mă convingă că o bicicletă de 11 kg era bună pentru mine. Eu nu citisem așa.
Și pentru că mai am nevoie și de noroc, l-am avut. S-a găsit bicicleta visurilor mele: aluminiu și 6.8 kg. O iubesc și suntem prietene bune pe șosea. Mulți din cei care o vad, nu cred și o ridică, să se convingă. Are și ea un nume: albinuța (e negru cu galben).
6. Nu e bicicleta, dar am și eu limitele mele
După ce m-am suit pe cursieră, mi-am adus aminte plăcerea pe care o aveam când urcam drumul spre Poarta, cu bicicleta lui tata. A fost fix ca mersul pe bicicletă, nu se uită. Dar ca să intru în rândul lumii, mi-am luat pantofi, pedale și m-am dus să învăț să merg cu spd-uri. Asta nu mi-a ieșit. M-am ales cu o întindere de ligament care a trecut greu. Cum aveam programată o urcare la Păltiniș, am făcut-o cu orteză și s-au mai adunat apoi trei săptămâni de repaos. M-a marcat atât de tare căzătura, că orice încercare de a mai merge cu spd-uri pe șosea s-a lăsat cu căzături la oprire. Deși pe home trainer evident că le folosesc, nici până în ziua de azi nu am curajul să merg cu ele pe șosea sau în concurs.
Anul ăsta m-am liniștit și mă gândesc că poate nu sunt pentru mine. Am și eu limitele mele.
Va urma (partea a 2-a: bicicletele mele pe tărâmuri străine)
