Povestea începe cu mulți ani în urma. Eram prin liceu, abia intrată într-o gașcă faină de oameni veseli și dornici de aventură, ca de altfel toți copiii în preajma acelei vârste. Era vacanța de vară și tot ce ne doream era să plecăm departe de București și de părinți.
S-a pus la cale un plan, să plecăm la munte. Scriu la modul impersonal pentru că nu-mi amintesc cine a venit cu ideea, dacă aveam detalii sau vreo minimă idee despre ce urma să facem. Eu sigur nu aveam pentru că era prima dată când mergeam pe munte. Mai fusesem doar la munte până atunci, dar niciodată pe munte.
ŞTIAM NOI CEVA CĂ URSUL VINE LA MIROS DE MÂNCARE
S-a ales ca destinație masivul Piatra Craiului, știu că sună puțin hilar acum când mă uit în urmă, practic cel mai dificil masiv montan de la noi din țară era țelul nostru în acea vacanță. Un fel de a spune țelul nostru, pentru că cei mai mulți dintre noi habar nu aveam unde vom merge. Excepție făceau vreo doi băieți care mai fuseseră în Piatra Craiului, aveau ceva idei de trasee. Despre echipament nu-mi amintesc mai nimic, cel mai probabil era format dintr-o pereche de pantaloni de trening și niște “adidași”, tricou și un pulover de lână. La capitolul camping stăteam mai bine, aveam corturi și pături, oasele erau moi pe vremea aia, nu ne dureau de la dormitul direct pe pământ. Am ales locul de campare pe malul unui pârâu, în apropiere de cabana Plaiul Foii, ne-am organizat riguros, chiar am dedicat un cort doar pentru a depozita mâncarea. Unde credeți că era acest cort? În mijlocul celorlalte, desigur. Știam noi ceva că ursul vine la mirosul de mâncare, dar nu aveam toate detaliile. Toată mâncarea era “cort-made”, scoteam ceaunul, făceam focul și găteam.
Despre trasee îmi amintesc vag, grohotiș mult, lanțuri, stâncă de cățărat și lipsa izvoarelor (specifică în Piatra Craiului). Plecam dimineața și ne întorceam pe seară, nu aveam frontale, așa că ne calculam timpul să ajungem pe lumina zilei. Timp de două săptămâni toate zilele au fost la fel, adică extraordinare, noi și muntele. Sentimentul pe care îl aveam când ajungeam seara înapoi la cort era unul de învingători, făceam lucruri noi și asta ne dădea aripi. Apa rece din pârâu cu care ne spălam în fiecare zi ne mai trezea puțin la realitate, altfel am plutit pe norișori de bucurie în toată perioada petrecută acolo.
A VENIT ŞI ZIUA SĂ LUĂM RUCSACII ÎN SPATE ŞI SĂ PLECĂM SPRE GARĂ
Vremea ne-a stricat planurile ultimelor zile. A început să plouă mărunt și continuu, am rezistat vreo 2 zile apoi am decis că nu se mai poate, strângem tabăra și plecăm la București. În ultima noapte nu se mai putea dormi în cort, totul era ud, așa că ne-am luat sacii de dormit și păturile și am plecat la cabană. Bani de cazare nu aveam, dar l-am rugat pe cabanier să ne găzduiască în sala de mese. Acolo am dormit, care pe mese, care pe sub mese, un final apoteotic, pe măsura experienței trăite în acele locuri. A venit și ziua să luăm rucsacii în spate și să plecăm spre gară. Doar că acum rucsacii erau de două ori mai grei din princina faptului că tot conținutul era ud iar noi aveam de mers pe jos vreo 12 kilometri până la Zărnești, de unde urma să luăm trenul spre casă. După două săptămâni de dormit cu susurul apei curgătoare în urechi, patul de acasă ți se pare prea moale, iar liniștea din apartament prea adâncă.
Virusul muntelui era deja în sânge și nici că voiam să scap de el. Am continuat cu alte ieșiri memorabile, am învățat mult din fiecare, am cunoscut o groază de oameni faini. Am simțit la un moment dat că vreau să fac mai mult în acest domeniu și m-am înscris la o școală de ghizi montani. Acolo s-a sistematizat în mintea mea informația adunată în ani și s-a transformat în material de dat mai departe. Către alți oameni care vor să se molipsească de acest virus, cel care te face să stai cu rucsacul pregătit la ușă, gata oricând pentru o nouă aventură.
VREAU SĂ CULTIV GUSTUL PENTRU MUNTE ÎN SUFLETUL CELOR MICI
Acum sunt și părinte, merg pe munte alături de copilul meu și de alți copii care vor să facă mișcare în natură. Și nu pot să nu mă gândesc ce era în sufletul părinților noștri, când stăteau zile întregi fără să știe de noi, iar noi hălăduiam prin munți.
Am planuri multe și îmi doresc să am și perseverența să le duc la capăt: vreau să pun umărul la educația montană, aia în care suntem cu toții responsabili față de natură, avem suficiente informații despre munte, trasee și echipament încât să nu ne punem viața în pericol și să ne respectăm pe noi și colegii de tură. Vreau să cultiv gustul pentru munte în sufletul celor mici, să merg prin școli și să le vorbesc despre cât de mult are nevoie natura de atenția noastră și apoi să ieșim împreună și să punem în practică ce am învățat.
Când ies cu oamenii în ture le spun care sunt cele două aspecte pe care le avem în vedere atunci când mergem pe munte:
- Să ne întoarcem cu bine acasă
- Să ne bucurăm de experiență
Asta este pentru mine esența drumețiilor montane.
