„Când îmbrățișezi prea larg, nu îmbrățișezi, cu adevărat, nimic” – am primit această observație cu ani în urmă, când eram încă prea crudă ca să o pot cuprinde. De fapt, crud a fost 2020 cu noi toți și, totuși, dacă mă uit din anul trecut de cum „trebuia să fie”, 2020 părea un an măreț. Nu doar pentru că ar fi fost pentru prima oară când pășeam în vecinătatea optmiarilor, ci pentru că aveam planuri de călătorie și de explorat cât pentru ani întregi: Three passes trek în Nepal – cu luni de antrenament istovitor înainte, cu suplimente alimentare luate cu pumnul, dar în primul rând cu cap, cu stat la peste 2.000 de metri cu fiecare ocazie pe care o aveam, cu zeci de kilometri (semi contra cronometru) în munte, cu echipament ultra smart și ultralight achiziționat și testat, cu biletele de avion plătite, cu bani puși deoparte pentru Nepal, cu pus pe pauză totul în România timp de 4 săptămâni și, în primul rând, Three passes trek cu „jumătatea mea mai bună”, Matei, alături.
Apoi, de parcă Nepalul nu ne-ar fi săturat, în iulie 2020 urma Tour du Mont Blanc, împreună cu prieteni și fără îndoială din luna mai, de când ne-am fi întors din Nepal și până în toamna târzie: munte, motor, munte, motor, munte, motor… și cine mai știe.
2020 „trebuia să fie” un an măreț… și a fost.
A venit pandemia, s-au închis granițele, s-au închis oamenii în case și tot ce „trebuia să fie” nu a mai fost și, totuși, în ciuda barierelor am găsit granițe deschise în și pentru noi.
Când toată lumea se ferea de toată lumea ne-am împachetat visele năruite în rucsacii ultralight, i-am luat în spate în weekend-uri, pentru că stagiunile nu s-au mai închis vara ca să hălăduim în voie (job-ul meu la teatru trebuia făcut „musai” de la teatru), așa că weekend de weekend am găsit cele mai de invidiat locuri de campare în munți (Iezer-Păpușa – am campat undeva sub Vf. Păpușa, cu o panoramă de neuitat spre Craiul aflat la apus; Retezat – am găsit pur întâmplător un loc de campare la 2.300 de metri, după Fereastra Custurii, cu vedere directă spre Vf. Peleaga; Crai – ăsta-i un loc secret în creastă și tot ce pot să dau din casă este că e dincolo de Vf. Ascuțit; Bucegi – Șaua Strunga cu răsărit văzut deasupra norilor; Ciucaș – la 20 de minute de mers sub vârf și cățărat un pic). Nu au mai fost optmiari, dar inimii i-a fost simplu și aici să sară câte o bătaie cu fiecare apus și răsărit (care, atenție, vara se întâmplă la ora 5 și pentru care mi-am luat zdravăn cuvinte de duh de la Matei în fiecare dimineață, când mă găseam să îl trezesc, cu super entuziasm, din somnul cel mai profund).
Între crestele munților, la început de august, când era căldura mai în putere, ne-am suit pe Bully, un BMW R1100R din ’99 și am făcut un virtuos tur al țării. Da, în plină pandemie, 3.000 de kilometri de la București la Corbu, prin Port Cultural Cetate (unde ne-am găsit tihna și l-am sărbătorit pe Matei la Conacul lui Dinescu, pe malul Dunării) – Orșova – Canalele Dunării – Moldova Nouă – Sasca Montană – Șopotu Nou, printre sate uitate, în încercarea de a pătrunde, totuși, în Cheile Nerei. Fără succes însă, pentru că Bully nu mâncase jăratec și risca să rămână împotmolit în noroi, drumul ne-a dus la Anina, cu o scurtă oprire la Cascada Bigăr, unde tot românul căuta… să se înghesuie. De la Anina ne-am întors spre Oravița în aceeași zi în care am și „descălecat” și mai mult de Lacul Ochiul Beiului, lacul care nu îngheață niciodată, nu ne-a fost dat. Deloc dezamăgiți, dar sigur neobosiți, am pornit spre castel, pentru că niciunul dintre noi nu văzuse Castelul Corvinilor. De aici, am trecut în Alba și am avut parte de o întâlnire memorabilă, dincolo de Cheile Vălișoarei (Cheile Aiudului). Ne-am cazat la poalele Pietrei Secuiului, într-un sat-bijuterie, Rimetea (Râmetea), singurul sat din România distins cu premiul Europa Nostra al Comisiei Europene pentru conservarea patrimoniului cultural material (premiul a venit după ce au fost restaurate 138 de case tradiționale secuiești). Am gonit mai departe spre Salina Turda – Cheile Turzii și apoi țintă către Maramureș, unde ne-am tras sufletul alături de prietenii de la Nistru, într-o superbă casă maramureșană de muzeu. Trans-Rarău a urmat, pe la Cârlibaba, unde Bully și Matei erau în extaz. Am mâncat dimineața, la prânz și seara păstrăv proaspăt și am descoperit o Bucovină de vis și de revizitat. Apoi, Odorheiul Secuiesc și o surprinzătoare dimineață când am căzut din pat într-o piață secuiască ambulantă, aflată chiar în fața pensiunii în care am fost cazați. De la Odorhei ne-a mânat Bully către Ojdula, pentru că a auzit el de la un prieten GS că drumul e de vis… și a fost.
Am trecut munții Vrancei și după ce ne-au lovit praful, seceta, soarele, vântul, foamea, abia așteptam vinul rece, peștele proaspăt și apusul de la Enisala Safari Village. Am încheiat turul țării, care de fapt nu a fost chiar turul țării, la apus, pe plaja Corbu și nici bine nu ne-am întors acasă, am cumpărat o bicicletă polivalentă (pentru mine, căci Matei biciclea deja), am tras o fugă (tot pe motor, normal) de patru zile la Istanbul, unde am făcut și diabet prematur și ne-am întors în România cu o și mai mare poftă de drum și de explorat. Mi-am readus, pe repede înainte, aminte cum se ține echilibrul și, când părea că mă pricep, ne-am luat un weekend și am pornit în turul Măcinului. 100 de kilometri de pedalat în două zile, de la Greci la Greci, prin munte în prima zi (nu aveți idee câte vorbe de duh s-au scurs, pentru că nu-i lucru ușor pentru un începător un astfel de drum). Pe poteci pline de mărăcini, după înjurat de mama focului, am consumat ce era de consumat (nervi, mere, scrâșnituri din dinți, muște-n gură și în ochi) și am ajuns să mă bucur de pădure, de sălbăticiuni și mai ales că am putut face asta împreună – turul Măcinului pe bicicletă era un vis mai vechi de-al lui Matei, așa că a contat cu atât mai mult. Am mers spre Nifon, de la Nifon la Mănăsitrea Cocoș, de unde am coborât către Isaccea și ne-am cazat la singura pensiune din zonă, o pensiune de muncitori, aproape de granița cu Ucraina. A doua zi, pe asfalt, am plecat din Isaccea spre Luncavița – Văcăreni – Jijila – Măcin și ajuns-am trimfători înapoi la Greci. Toamna ne-a găsit în Cozia și apoi pe nemarcate în Crai, până când cățăratul pe stâncă ne-a făcut să ne luăm un instructor chilian și să ne apucăm de alpinism cu adevărat.
„Când îmbrățișezi prea larg, nu îmbrățișezi, cu adevărat, nimic” – e adevărat.
Poate că nu eram încă pregătiți de Nepal sau, poate, mai aveam lecții importante despre noi de învățat. Cert e că ce trebuia să fie… a fost, să am o „jumătate mai bună” alături cu care să împart ce-mi găsesc ochii mai aventuros și frumos, să încercăm să facem din iad rai, să găsim împreună bunele, în ciuda drumurilor mai puțin bune. Ce „trebuia să fie”…. a fost.