După ani întregi în care a pus umărul la renașterea ciclismului pe șosea în România și la atragerea de noi pasionați prin intermediul comentariilor de pe Eurosport, Alex Ciocan este pregătit pentru următoarea provocare, cea mai mare din viața lui. În doar câteva săptămâni, el își va depune candidatura pentru postul de președinte al Federației Române de Ciclism. Un pas firesc dacă ținem cont de cât de mult s-a implicat până acum la popularizarea sportului în țară și câtă dorință are să dezvolte sportul pe care îl consideră printre cele mai frumoase din lume.
Am stat de vorbă cu Alex despre motivația din spatele acestei decizii și planurile sale, în cazul în care va fi ales la conducerea federației.
Care a fost factorul/argumentul care te-a convins să iei decizia de a candida?
Nici acum nu știu dacă o fac cu sufletul pe deplin împăcat. Însă mai multe persoane în care am încredere și pe care le respect enorm (antrenori, organizatori, membri din conducerea actuală a federației, oameni din afara sferei ciclismului) m-au întrebat dacă „mă bag”. Inițial am zis un categoric NU. După care am tot discutat, am „rumegat ideea” și am acceptat, însă pe o altă poziție decât cea de președinte. Sincer nu voiam să-mi schimb viața: pentru că, da, va trebui să renunț la multe lucruri pe care le fac cu plăcere acum: o parte din timpul petrecut cu familia, poziția de la Giant România, implicarea la propriile concursuri din seria RGT, tras mâța de coadă la propriu! Însă din nou, oamenii din jurul meu, echipa cu care am tot discutat în aceasta perioadă, m-au convins că împreună putem realiza lucruri frumoase. Sunt sigur că nu va fi ușor, însă ciclismul prin natura lui este un sport greu, așa că-mi voi imagina că este o cursă cu multe etape, de multe ori cu vânt, ploi și multe cățărări, dar că am o echipă în care avem grija unul de altul și la final vom câștiga! Atât clasamentul general, cât și cel pe ECHIPE!
De ce acum și ce te-a ținut departe de această decizie până acum?
Până acum 8 ani eram destul de neexperimentat, încă sportiv, nu cred că aș fi știut cum să abordez o astfel de poziție. În ultimii 8 ani, cu toate că aș putea să deranjez prin aceasta afirmație, pur și simplu nu am rezonat cu felul cum s-au dus luptele în Federație și cum s-au făcut lucrurile. Mai ales că se venea după un regim mai comunist, mă așteptam să fie totul extrem de transparent, de democratic, de corect. Cu alte cuvinte să se sufle și în iaurt dacă ar fi fost nevoie. Acum nu mai contează, însă, indiferent cine va ajunge la conducerea federației, sper să se comporte ca un adevărat lider. Ca cineva conștient că are pe umeri soarta unui sport, unul extrem de frumos și pasional.
Care sunt obiectivele cu care îți depui candidatura? Ce ți-ai dori să realizezi în primul mandat?
Obiective? Sunt destul de multe lucruri de făcut. Nu vreau să spun că nu s-au făcut lucruri bune până acum, însă, cred că au fost făcute într-un mod puțin haotic și nestructurat. Sunt atât de multe obiective de atins într-un termen extrem de scurt incat nici n-aș ști cu ce să încep. Ce pot spune sigur este faptul că de la copii, până la cadeți și juniori, ei vor avea întâietate. Nu ne putem aștepta să avem reprezentanți la Jocurile Olimpice sau la Mondiale dacă există doar 3 juniori la startul unui concurs național. Nu ne putem supăra că nu vedem sportivi la Eurosport, în marile competiții, dacă nu avem o baza de selecție reală. Cred că trebuie să începem cu niște loturi naționale de copii, cadeți și juniori în care să investim pe termen lung. Să continuăm cu loturi naționale de U23 și Elite, pentru că ei sunt deocamdată etalonul la care cei mici se raportează. Până acum criteriile de selecție erau anunțate sau nu, se ține cont de ele sau nu. Legătura cu antrenorul sportivului, cel care îl cunoaște perfect și știe ce stări traversează a fost practic inexistentă. Un sportiv nu va refuza niciodată o selecție în lotul național, însă o discuție cu antrenorul lui poate fi benefică. De multe ori această dorință de a fi peste tot prezent poate dăuna. Poate nivelul tău nu este cel mai bun pentru a participa la acea competiție. Poate că vii după o accidentare pe care doar tu și antrenorul tău o cunoașteți.
Un singur om nu se poate ocupa de toate aceste idei. Trebuie judecate, propuse și implementate. Ar trebui să exista comisii și subcomisii care să fie mai apropiate de club, antrenor, sportiv, decât poți fi tu, mare șef din federație.
Trebuie ca Federația să facă lobby la autoritățile/companiile locale din orașele cu cluburi de ciclism pentru a putea obține facilități pentru acestea. Trebuie să formăm un program cu continuitate, nu ceva care să se reia de la zero în fiecare an. Plus că trebuie să transformăm anumite competiții mari în business, adică ceva care să aducă profit federației. Și aici mă gândesc clar la Turul României la șosea și la Campionatele Naționale, indiferent de disciplina pe care o reprezintă.
Ai o echipă cu care intri în aceste alegeri sau candidezi independent?
Se spune că “două capete sunt mai bune decât unul singur”. Păstrând raționamentul, patru sunt și mai bune. Și tot așa. Implicarea într-un proiect complex, de anvergură, atrage după sine angrenarea persoanelor cu “know-how” și background în domeniu. E o utopie să consideri că poți face totul singur și o dovadă de infantilism să crezi te descurci tu cumva după. Deci da, am o echipă formată din oameni în care eu personal am încredere. Sunt convins că, în această lume mică, cea a ciclismul din România, încă mai există oameni de valoare, oameni cu coloană vertebrală, oameni cu viziune, oameni care chiar iubesc acest sport. În ceea ce mă privește, aș putea să accept orice defăimare sau denigrare în afară de aceea că NU iubesc acest sport. Pedalez de la 3-4 ani, iar acum, la 43 de ani, mă trezesc la 7 am pentru a face 100km înainte de birou.
Ce crezi că a lipsit până acum de la conducerea Federației?
Multă lume ar zice că transparența și un program coerent de dezvoltare. Eu aș sumariza puțin: respectul și lipsa orgoliilor. Ciclismul reprezintă o lume mică în România. Comunitatea a crescut enorm, mișcarea cicliștilor amatori sau a celor care folosesc bicicleta ca mijloc de transport și agrement se dublează de la un an la celălalt, însă cei care pot influența cu adevărat destinele acestui sport, cei care au dreptul la o opinie în cadrul Adunărilor Generale sunt foarte puțini. Ne cunoaștem de zeci de ani. Unii au fost antrenorii celorlalți, unii au fost idolii celorlalți, unii sunt la început de carieră, alții la final, unii au reușit să fie printre cei mai buni cicliști ai țării, ceilalți doar cochetând puțin cu ciclismul. Personal cred, vreau să cred că respectul ar trebui să fie acordat oricărui om din lumea aceasta, cu atât mai mult celui care reprezintă aceeași cauză cu tine. Nu trebuie să iau o decizie doar pentru a arăta altcuiva că nu are ce să-mi facă. Nu trebuie să-mi fie rușine să recunosc că am greșit și să reiau acea acțiune. Nu trebuie să-mi fie frică să cer părerea cuiva mai experimentat sau să ascult opinia cuiva mai tânăr.
Care sunt cei doi vicepreședinți pe care-i vezi tu în federație? Echipa ta are aceste poziții acoperite?
Da, există și propunerea noastră pentru aceste două funcții. Este vorba despre Cătălin Sprânceană și Ovidiu Burghelea, două persoane cu expertiză, dedicate ciclismului și dezvoltării lui. Doar coincidența face ca unul să vină din MTB, iar celălalt din șosea. Din punctul meu de vedere, Consiliul de Administrație ar trebui să funcționeze după principiul „toți pentru unul și unul pentru toți”. Dacă este nevoie, președintele trebuie să-și suflece mânecile și să spele bicicletele sportivilor care reprezintă Federația pe care el o conduce și România. Cătălin se afla de mulți ani in epicentrul MTB-ului. A reușit, într-un context favorabil, e adevărat, dar asta nu-i minimizează cu nimic munca și implicarea, calificarea României la JO. Ciclismul are multe ramuri: șosea, mtb, velodrom, gravity. Exista echipe de fete si de băieți, cadeți, juniori, U23 și Elite. Este imposibil ca o singură persoană să se poată ocupa de tot. Să fie omniscientă. Să se împartă între toate aceste divizii. De aceea existența unor comisii și, poate, subcomisii este imperios necesară. Ovidiu Burghelea vine din ciclism, are experiența Federației Române de Triatlon unde ocupa de câțiva ani poziția de Secretar General și reprezintă valoare adaugată pentru cei care vor să facă lucrurile ca la carte. Aș mai vrea să menționez un nume, pe cel al lui Ștefan Laibner. Domnul Laibner, nea Fane, cum îi spunem noi, este unul dintre cei mai mari specialiști ai velodromului din România. Multiplu campion și recordman național, dar și cu experiență enormă în management administrativ. Și, nu în ultimul rând, mă bazez pe Ovidiu Simen și Tudor Geangala. Ovidiu, vicepreședinte FRC în ultimii 4 ani, ciclist de șosea amator, împătimit al acestui sport, dar si om de afaceri de succes. Tudor, membru în CA, președinte în Asociația pentru dezvoltarea Mountain Biking-ului din România . O echipă solidă și serioasă, formată din oameni capabili, care detestă dezordinea, deciziile arbitrare, lipsa de respect, favoritismele și ego-urile supradimensionate.
Care sunt în opinia ta principalele atuuri ale ciclismului românesc și care sunt dezavantajele în momentul de față?
Dezavantaje sunt multe: infrastructura, sărăcia, lipsa de implicare a celor cu putere și influență, legislație incoerentă, lipsa unor regulamente clare, dar care să ușureze selecția și dezvoltarea unui sportiv. Dar marele minus cred că este modul cum gândim noi ca oameni: vedem tot timpul partea goală a paharului, murim de oftica reușitelor vecinului, vrem să ajungem sus fără să înțelegem că nu multora le este scris să ajungă acolo. Și dacă nu ajungem, hai să bârfim!
Avantajele ar fi dăruirea, dorința, trendul super favorabil la nivel mondial, moștenirea genetică.
Ce-i lipsește României, dar se găsește în Slovenia sau Slovacia, să avem și noi participanți și câștigători de Mari Tururi sau etape de Mare Tur?
Să nu uităm că aceste două țări au totuși o tradiție enormă în sportul cu pedale. În anii 2000, Slovenia avea 4-5 echipe continentale de care se temea Europa întreagă. Slovacia este urmașa Cehoslovaciei care era țara organizatoare a celebrei Curse a Păcii (de unde cei mai buni ajungeau rapid să câștige Marile Tururi, Campionate Mondiale sau Jocuri Olimpice). În plus, apropierea lor de occident le permitea „să vadă ce se întâmplă peste gardul vecinului” și să-și trimită echipele reprezentative la concursuri. România din acest punct de vedere a avut un handicap destul de mare. Țările Balcanice nu erau prea departe ca stil, abordare și nivel, țările occidentale erau departe și imediat după ‘89, sărăcia a făcut să nu mai existe bani pentru deplasări. Ca exemplu, în aproximativ 20 ani de ciclism (între 15-33 ani) am avut doar două deplasări cu avionul. În rest, mergeam mii de kilometri cu mașina, de cele mai multe ori cu genunchii la gură.
Competițiile de ciclism pe șosea sunt aproape imposibil de organizat în România, din cauza costurilor logistice prohibitive, deși beneficiile pot fi uriașe (turism, expunere internațională, investiții în infrastructură). Ai în plan să ajuți autoritățile să înțeleagă aceste lucruri și să ajute la rândul lor organizatorii?
Îmi pare rău că am o altă părere. Costurile vor fi mereu pe măsura celui care vrea să organizeze ceva. Evident că există niște costuri minime, de bun simț, sub care dacă mergi, riști să faci mai mult rău decât bine. Însă cea mai grea parte este de fapt să obții aprobări și înțelegere. Aprobări pentru a putea organiza și înțelegere pentru a fi ajutat să organizezi cum trebuie. Una este să obții un aviz de la jandarmerie, alta este să te ajute cu 30 de jandarmi și 100 de garduri. Una este să ai avizul poliției, alta este să încerci să blochezi câteva intersecții cu voluntari proprii, de multe ori de 17-18 ani. Una este să ai ca partener Primăria sau Consiliul Județean doar pe afiș și materiale promoționale, alta este să se implice și să se bucure odată cu tine de reușita evenimentului. Federația este entitatea cea mai capabilă și de multe ori singura care poate face lobby și parteneriate din care toată lumea să iasă mulțumită.
Din federație poți într-adevăr să ajuți sportul pe care-l reprezinți; sau poți doar să-ți construiești un loc călduț și să dormi! Nu-mi place să dorm! Eu vara nu dorm!
Ciclismul de șosea e mai spectaculos, MTB este mai accesibil, cel puțin în România. Care disciplină crezi că are un viitor mai bun în țară?
Nu exista un ciclism mai spectaculos decât celălalt! Șoseaua are avantajul de a putea fi filmată și transmisă mult mai ușor. La fel și competițiile de velodrom. La MTB ai nevoie de multe camere fixe și cameramani care să urmărească cu mare atenție situația din cursă. La DH, la fel. La șosea ai timp să vezi multe din și din afara competiției, ai timp de povești, ai parte de acțiuni tactice care dau peste cap ierarhia valorică. Dar nu aș pune un alt semn decât „=” între aceste discipline. Până acum am avut noroc cu sportivi care s-au dezvoltat singuri sau au început ciclismul în afara României: Andrei Nechita, Vlad Dascălu, Eduard Grosu, Daniel Crista, Serghey Tvetkov, Emil Dima. Ei sunt niște „nebuni” frumoși, susținuți de alți „nebuni” frumoși (a se citi părinți, antrenori) însă mai mult pe cont propriu. Dacă vom reuși să redăm încrederea copiilor că vor găsi cele mai bune condiții la cluburile orașelor în care trăiesc, vom avea parte de surprize mari și plăcute în toate aceste discipline!
Tot în ceea ce privește relația cu autoritățile locale, ai în plan să încurajeze folosirea bicicletei ca mijloc alternativ de deplasare?
Evident că acest lucru trebuie să existe. Așa cum precizam mai devreme, există o mișcare puternică a utilizării bicicletei, o mișcare cu inerție proprie. Noi va trebui să mărim viteza aceste mișcări, să oferim sau măcar să încercăm să oferim condiții mai sigure și mai plăcute de pedalat. Va fi o luptă grea de schimbare a gândirii și prejudecăților, însă avem ca exemplu multe alte țări pe care le putem lua ca etalon. De ce să nu încercăm să le urmăm cu pași mici, potriviți societății noastre? DE CE? O vom face, sunt sigur de asta!
Dacă ai avea de ales între a construi o bază de pregătire pentru copii și juniori și un velodrom la standarde internaționale, ce ai alege și de ce?
Cred că a doua variantă o include pe prima. Baze de pregătire avem: Cheile Grădiștei, Poiana Brașov etc. Un loc în care să pedalezi fie iarnă, fie vară, fie soare, fie ploaie, fără caini și mașini, eeh, acest loc noi nu-l avem! Nu va fi ușor, nu cred că fără implicarea unor forțe mai puternice vom reuși, însă sunt multe lucruri care puse cap la cap pot duce după câțiva ani la un velodrom/bază de pregătire. Contează mult mai puțin orașul sau județul în care se va construi. Contează să existe!
