Să nu săriți în sus, dar m-am gândit foarte bine înainte să afirm că pentru mine anul 2020 a venit cu lucruri bune (dacă e să trag o linie și fac un calcul, ies pe plus).
Eu am început cu bilanțul demult, prin vară când m-am prins că va fi mult de lucrat la raportul pe 2020. Acum știu că vorbește corporatista din mine, dar prima mea revelație pe acest an chiar în zona asta s-a petrecut.
M-am trezit pe nepusă masă cu 1-2 ore în plus pe zi (drumul dus întors la birou+dezechiparea de hainele de bicicletă+duș+îmbrăcat frumos de birou). Brusc, ziua mea avea aproape 26 ore, ceea mi-a adus în primul rând bucuria enormă de a nu mă mai trezi cu noaptea în cap ca să am timp și de sport, și să ajung la serviciu.
Așadar, orele astea în plus în zilele de lucru mi-au prilejuit introspecția de care nu aveam timp, astfel ajungând să fac ordine în sertarul cu șosete desperecheate, să fiu sinceră cu mine, să arunc ce nu îmi servește la nimic bun. Nu am făcut doar ordine, ci și curățenie, am șters tot praful, am dat și cu soluție dezinfectantă. Am pus la loc doar șosetele intacte, cu pereche, cu rost. Am folosit timpul ăsta câștigat pentru yoga și meditație zilnică, am înfruntat perioada de lockdown cu seninătate, ca pe ceva dat fix ca să mă ajute pe mine să fiu mai mult cu mine, să mă analizez, să mă gândesc la ce e cu adevărat relevant în viața mea.
Mi-am propus să pot privi cu sufletul lin minute în șir un perete fără să simt nicio grabă, nicio urgență, să nu am niciun termen, să nu am nicio așteptare și totul să aibă loc acolo, în prezent.
Aș fi nedreaptă dacă aș susține că am făcut totul singură, au fost și oamenii minunați din viața mea, serile de vineri pe zoom la bere cu prietenii, prânzul de sâmbătă în curte cu familia, zilele de muncă alături de noua mea colegă de birou (care doarme și sforăie în timpul ședințelor pe skype, iar când nu mai suportă discuțiile, se trântește sub masă).
Dar recunoștința mea supremă se îndreaptă către Măria Sa Home Trainerul Tacx Smart Neo 2T, fără de care probabil m-aș fi urcat pe pereți în tot acest an, fără de care nu aș fi reușit să nu mă dau de-a dura pe ușă o dată cu ieșirea din lockdown, fără de care nu aș fi acceptat ideea că orele de cycling au dispărut din viața mea. Dacă mi-ar fi cerut cineva înainte să fac o listă cu lucruri care mă fac fericită și la care nu aș putea să renunț, unul ar fi fost clar ora de HIIT cycling de miercuri dimineața la World Class America House (prietenii știu de ce).
Un alt lucru pe lista mea de bucurii era înotul la piscină, care a fost înlocuit cu înot în lacul Buftea la ora 7AM. Până nu am încercat, nu aș fi înțeles ce plăcere îți produce înotul în apă deschisă la prima oră, într-o apă dubios de tulbure, dar măcar nu vezi ce e dedesubt (și bine că nu am văzut!), alături de prieteni care te așteaptă chiar dacă tu înoți mai încet. Nu îmi propun să descriu în cuvinte, pentru că nu se poate. Dar pot spune că în zilele acelea aveam un avânt imens să mă apuc de lucru după ora de înot.
Așa a venit vara, cu știri din ce în ce mai pesimiste, fără vacanțe anul ăsta (cel mult în țară, pentru cine chiar vrea să riște!). Rând pe rând, concursurile planificate pe 2020 se anulau, iar ieșirea din țară devenea tot mai incertă.
Am respirat adânc și mi-am amintit de zilele în care nici să ieși din casă fără declarație pe propria răspundere nu puteai, când alergam pe străzile de lângă casă ca să adun kilometri. Au fost zile frumoase și vor veni zile cu adevărat magice, așa mi-am zis!
Și iată că în 2020 am avut parte de cea mai frumoasă vacanță, alături de oameni minunați și am ajuns în cel mai frumos loc de pe pământ. Am trecut granițele regulamentar, am avut toate actele cerute de reglementările în vigoare la momenul respectiv, nu am stat la coadă, nu se înghesuia nimeni să plece din țară pentru că nu părea o idee bună. Nu a fost nimic nelalocul lui, în Italia toată lumea respecta distanțarea, purta mască și totuși viața continua adaptat la condiții, repet: viața continua și oamenii erau veseli, se bucurau de natură, de sport și de mâncare bună.
Mi-am îndeplinit un vis, chiar dacă nu a fost să fie în concurs real, ci virtual: Maratona dles Dolomites (am parcurs traseul pe șosea, am făcut câteva poze în punctele desemnate, am înregistrat activitatea pe Strava și la final am primit șapca de participare). Eu zic că e mai ușor în concurs, te motivezi să urci pantele, altfel când nu mai poți, îți vine să te oprești și să zici: eu de aici nu mă mai mișc. Am descoperit drumuri cu priveliști care îți taie respirația, mulți, mulți, foarte multi oameni pe bicicletă și mult mai puțini cu mașina. A fost prima dată când am simțit că bicicliștii sunt în majoritate și toate sunt făcute în așa fel încât aceștia să se simtă în siguranță. Nu am primit încurajări doar de la prieteni, ci și de la necunoscuți care când vedeau fete, încurajările erau și mai entuziaste, deși m-aș fi așteptat la fluierături (am văzut puține fete care făceau traseul, dar nu a fost o surpriză). Ba mai mult, un camion a mers în spatele meu liniștit, fără să mă șicaneze și m-a depășit unde a avut loc și unde nu m-a pus în pericol.
Cel mai mult m-a impresionat oprirea la o cabană de unde ne-am luat apă și cafea, erau mulți oameni pe terasă la fel ca noi, veniți cu bicicleta și am realizat că noi eram cei mai tineri de acolo (ceea ce mi-a dat speranță, nu trebuie ca la pensie să trăiești doar pentru mersul la piață dimineața devreme și să te uiți la știrile de la ora 5, contează doar ce îți propui).
Și să nu uit de cel mai frumos loc în care am fost vreodată:
A doua săptămână pe barcă în Croația a venit cu cireașa de pe tort, după o săptămână de munte cu km, diferențe de nivel, calorii consumate: liniște, mare, înot de dimineață înainte de mic dejun, prosecco în loc de mic dejun, pepene la prânz, înot înainte de cină.
În două săptămâni am adunat tone de stare de bine, cât să îmi ajungă să înfrunt o vară fără concursuri, concerte sau petreceri.
Dar universul a văzut că am adunat toate stivele astea de rezistență și nu era să mă lase așa cu un depozit plin, trebuia să le folosesc la ceva. Și uite așa, am avut parte de 3 concursuri de triatlon neașteptate, am descoperit un loc nou unde neapărat mă voi întoarce la anul (Șugaș Băi), am făcut primul triatlon individual 100% în familie alături de fiica mea, am constatat că se poate sta cu mască fără nicio problemă înainte de start și după final și că nimic nu îți poate lua bucuria de a face sport, nici chiar pandemia asta rea.
Înainte de a încheia, anul ăsta mi-a mai adus o premieră: am făcut primul meu cozonac care a ieșit chiar bine. Cei care mă cunosc, știu că a fost o provocare pentru mine. Din lipsă de alte provocări pe final de an, m-am gândit să fac ceva de care îmi e teamă, ceva nou, ceva care nu cred că o să-mi iasă prea ușor.
2020 e o concluzie care îmi dă speranță că în sfârșit omenirea a găsit ceva în care toți suntem egali, un fel de “we’re all in this together” și poate asta ne va face să evoluăm, să fim mai umili, să ne iubim mai mult și să avem mai multă grijă unii de alții.
Așadar, aproape de sfârșitul lui 2020 vreau să mulțumesc Covidului că mi-a adus în total bucurii și descoperiri… și aș avea și o rugăminte, dacă se poate, ca la început de 2021 să merg la schi oriunde sunt pârtii multe și cu zăpadă.
